The Legend of Zelda Echoes of Wisdom Review: cum să-ți testezi inteligența cu o fată

Am ajuns, după atâtea jocuri cu numele Zelda, după ani și ani, să aflăm cum este prima aventură solo a prințesei, care se bazează exclusiv pe punctele ei forte, nefiind doar o fată care să copieze ce făcea Link. Atunci când am văzut că se face un nou joc din seria The Legend of Zelda, Echoes of Wisdom, care seamănă foarte mult cu superbul Link’s Awakening, am fost destul de entuziasmat. Sincer, credeam că nu va fi schimbat aproape nimic, doar că va prelua Zelda inițiativa și va da cu master sword în ei de-i va despărți de sănătate.

Culmea, jocul începe tot cu Link, la finalul poveștii, cu nivel maximum și inimioare pe tot ecranul, atunci când trebuie să o salveze pe Zelda. După o luptă demnă de finala UEFA Champions League, în Hyrule se deschid niște hăuri, iar ghinioniștii sunt absorbiți acolo. La fel și Link, așa că toată greutatea rămâne pe umerii prințesei. Și asta nu este tot, odată cu apariția acestor hăuri, în lumea din Hyrule sunt aruncate versiunile malefice ale celor consumați de aceste portal-uri. Zelda, captivă într-un cristal, reușește să se salveze și, cu inteligență, călătorește prin Hyrule și învinge acele clone diabolice, ca-ntr-o gală RXF, între Costi și Măru Gagicaru.

Niște istorie…

Înainte de Echoes of Wisdom, chiar dacă prințesa apărea și în alte jocuri, nu prea simțeai nimic din personalitatea ei. Spre exemplu, Zelda din Hyrule Warriors dezactiva garduri și mai avea niște puteri asemănare în Age of Calamity. Iar dacă erați în Super Smash Bros, acolo avea toate puterile pământului. Cu toate că Zelda, fără Link, nu prea are niciun farmec, mai ales dacă dispar temnițele și monștrii pe care să-i învingi.

Folosește inteligența prințesei

Ca gameplay, în Echoes of Wisdom, Zelda trebuie să-și dea seama cum să folosească niște clone ale obiectelor din tot Hyrule, pe care le copiezi cu Tri Rod. Tot cu Tri Rod, Zelda poate construi poduri din paturi. Când apare un porc în două picioare, Moblin, nu-l omori cu sabia, ci copiezi un Moblin și se ocupă el de dușman, precum Șumudică în Turcia. Cred că aici intervine originalitatea jocului, seamănă mai mult cu un adventure clasic, unde Zelda își stabilește propria personalitate, nu are nevoie de forță brută, de arme care să distrugă, doar creier și atât. Zelda este diferită de Link, însă forța creierului este formidabilă, ca-n viața reală. Până la urmă, adversarii din Hyrule de ce ar trebui să se teamă mai mult? De un tip micuț, care se ia la trântă cu sabia sau de o prințesă, care-i nenorocește cu puterea minții?

Primele ore ale jocului vă duc cu gândul la Breath of the Wild sau la Tears of the Kingdom, bazate, la rândul lor, foarte mult pe gândire. În jocurile mai sus amintite, regatul din Hyrule ți se deschidea uriaș în față și ajungeai la puzzle-uri și secvențe de platforming, câteodată cu zeci de soluții: de multe ori te învârteai prin casă în jurul controller-ului să înțelegi ce vrea să spună autorul.

Acum, în The Legend of Zelda: Echoes of Wisdom, poți sări pe paturi, poți zbura pe o țiglă, poți face legături inverse și miști obiecte pentru a merge mai departe. Desigur, nici jocul în sine nu este atât de mare, adică nu prea ai multe de făcut în afara misiunii principale: există locuri micuțe de curățat, temnițe la fel de mici, iar obiectivele sunt aceleași: caută 1, 3 sau 5 dintre prietenii lui Tri sau rezolvă puzzle-uri simple. Sunt multe părți din Hyrule destul de goale, mai apare câte o creatură, cufere cu comori și cam aia e, nu prea merită explorarea.

Nu-i chiar atât de mare

Echoes of Wisdom nu este atât de mare și nici lung precum Breath of the Wild sau Tears of the Kingdom, însă toate trei funcționează pe aceeași idee: o lume deschisă, multe abilități, pune-ți mintea la contribuție să vezi cum poți ajunge la final. Că tot amintesc Breath of the Wild și Tears of the Kingdom, este clar că jocurile acelea sunt senzaționale, sunt cap de serie, definesc universul Zelda. Sunt acele jocuri pe care n-ai cum să le uiți, care necesită gândire, puzzle-uri diferite, provocări… trebuie să îți pui mintea la contribuție.

În schimb, în Zelda: Echoes of Wisdom ai două tipuri de provocări: un obiectiv, la care trebuie să ajungi, este prea sus sau prea departe, iar toate se rezolvă cu acele copii, clone de obiecte. Dar sunt atât de multe, că stai mai bine de un minut să le alegi: de exemplu, vă garantez, că la final mi-am dat seama că unele dintre aceste obiecte nici nu le-am folosit. Cumva, jocul nu mi-a dat motive să folosesc toată mobila din casă, mă simțeam ca un hoarder.

Luptele le duc alții la final

Dacă ajungem la capitolul combat, acolo e mai mult non-combat, ca-n blaturile din trecutul Diviziei A la fotbal. Sunt făcute să-ți stimuleze creativitatea, adică inamicii au modele de atac și mișcări diferite, dar tu nu faci nimic, doar selectezi din lista de obiecte și contracarezi. De exemplu, avem niște baloane verzi săritoare, pui un arici de mare și s-a spart. Mai sunt niște monștri asemănători șerpilor, care se camuflează și ei foarte bine. Ce-am făcut? Am aprins cu o torță și ardeau șerpii ca țigările. Dar, să știți că Zelda, odată cu trecerea timpului, va putea folosi și săgețile sau bombele lui Link, pentru o perioadă limitată.

Știu că oamenii se gândesc cu nostalgie la abilitatea lui Link de a-și folosi sabia, că poate simți că inteligența sau utilizarea gândirii nu reprezintă o provocare suficientă, însă Echoes of Wisdom se adresează tuturor vârstelor, un copil de 5-6 sau 7-8 ani nu va gândi la fel de rapid ca tine, mai ales dacă este și la începutul vieții de gamer. Este foarte adevărat că poți termina jocul cu doar 7-8 obiecte, însă până la urmă, despre asta este creația: lasă-l pe jucător să ducă jocul la final conform propriei personalități. Că așa este și în viață, faci tot ca tine până la urmă, asculți rar de oamenii din jur și, de multe ori, îți iese.

Apoi, dacă tot am stat 35 de ani cu numele Zelda și tot n-am avut un joc în care să jucăm cu dânsa până să ne iasă pe nas, acum avem șansa. Este însă o prințesă care se bazează exclusiv pe inteligență și pe șarm. Și mi-a plăcut la nebunie, să știți. Poate nu m-am atașat atât de mult precum am făcut-o de Link’s Awakening, dar grafica, cu acest Hyrule de jucărie pe post de dioramă, m-a făcut să mă simt bine. Amestecul de idei care se intersectează aduce ceva nou și sperăm ca, pe viitor, să avem o Zelda mai puternică, care să nu se mai ferească de lupta dreaptă. Sau măcar să intre în cușcă cu vedete de la noi, dintr-astea moderne.