NFS Unbound Review: manevrabilitate redusă

După o perioadă de criză existențială, în care nici măcar EA nu mai știa în ce direcție își dorea să ducă seria, Need for Speed pare să-și fi ales un drum, cel de arcade racer fără prea multe pretenții de realism și autenticitate. Și nu este nimic în neregulă cu această abordare, mai ales în condițiile în care progresul calitativ s-a simțit de la un titlu la următorul.

Chiar și în aceste condiții, nu putem afirma că jocurile NFS din ultimii ani reprezintă cine știe ce etaloane la care ar trebui să se raporteze orice titlu nou de curse arcade. Dimpotrivă, EA a pierdut de multișor această „coroană” in favoarea unor alternative precum Forza Horizon, publisher-ul apelând la studioul Criterion (veteran al seriilor Burnout și NFS) pentru a duce din nou Need for Speed acolo unde ar trebui să-i fie locul. Rezultatul – NFS Unbound – este un alt pas în direcția corecta, însă, din nou, nu reușește să se impună în fața concurenței. De ce? Vom afla în continuare.

Un arcade racer „corect”, cu un stil vizual aparte

Dacă ați trecut deja prin jocurile recente din seria NFS (în special cele produse de Ghost Games), Unbound vă va fi foarte familiar. Avem același concept de oraș open world împânzit de „wannabe” racers, gata să-și etaleze bolizii împodobiți ca un pom de Crăciun, chiar dacă asta înseamnă să dea nas în nas cu poliția locală. Și, din nou, își face apariția o poveste despre familie, camaraderie, trădare și un tânăr care, în ciuda originilor modeste, va deveni „campionul” întregului oraș. Măcar firul narativ din Unbound, în ciuda frecvenței cu care este rostit cuvântul „bro”, este tolerabil și nu încearcă să eclipseze acțiunea în vreun fel, majoritatea sa fiind redată sub forma unui soi de „teatru radiofonic”, conversații pe care le asculți la telefon în timpul curselor prin oraș.

În ceea ce privește structura jocului și elementele sale de game design, NFS Unbound este o combinație dintre mecanicile pe care le-am mai văzut in Heat – vezi conceptul de ciclu noapte/zi, creșterea „interesului” poliției față de protagonist după participarea la fiecare event sau riscul de a-ți pierde agoniselile recente dacă ești „tras pe dreapta” – și idei ce aduc aminte de vechile titluri de la Criterion. Mă refer la senzația de viteză extremă, modul în care „faci cunoștință” cu parcul auto al poliției, posibilitatea de a le tampona mașinile acestora până le elimini din urmăriri, repararea instantă a propriului bolid când treci prin benzinarii etc.

Elementul distinctiv pentru NFS Unbound este însă stilul său vizual: aspectul realist al mediului înconjurător și al bolizilor este combinat cu personaje și efecte speciale (precum fumul scos din pneurile mașinilor) parcă desprinse dintr-un film animat. Avem de-a face cu un mix îndrăzneț și destul de original, care conferă jocului o identitate artistică aparte.

Nu este în întregime pe placul meu, aș fi preferat o abordare „tradițională”, mai reală, însă pot respecta viziunea artiștilor de la Criterion. Mai ales în condițiile în care jocul rulează impecabil, în rezoluție 4K și 60 fps pe consolele PlayStation 5 și Xbox Series X, și poate urca chiar și mai sus pe o configurație PC capabilă.

Lent și greu de controlat

Și totuși, cu mici excepții, cam tot ce am enumerat mai sus trasează liniile unui arcade racer mai mult decât decent. Ce este în neregulă cu NFS Unbound? Ei bine, trebuie să mmenționez că argumentele pe care le voi aduce în continuare sunt pur subiective și că, probabil, există suficienți jucători care nu vor întâmpina nicio problema cu lucrurile de care urmează să mă plâng.

Să o luăm în ordinea crescătoare a gravității: coloana sonoră putea fi mai variată. Știu ca rapper-ul A$AP Rocky își face apariția în NFS Unbound și a fost prezent prin mai toate materialele promoționale ale jocului, însă parcă aș fi vrut ceva mai mult decât hip-hop și muzică electronică. Nu am nimic împotriva acestor genuri, însă exista un motiv pentru care, și în ziua de astăzi, mai ascult pe YouTube coloana sonoră din NFS Underground: varietatea acesteia.

În al doilea rând, nivelul de dificultate și sentimentul de progres din cadrul campaniei principale lasă de dorit. Să vă explic: nici măcar pe cel mai scăzut nivel de dificultate, jocul nu este conceput pentru ca utilizatorul să poată câștiga cursele, cel puțin nu la început. Acesta trebuie să învețe „să aprecieze valoarea banului”: să câștige puțin câte puțin, fie dintr-un ocazional loc pe podium, fie neterminând ultimul sau poate dintr-un pariu cu unul dintre ceilalți concurenți. Presupunând că nu îi pierdeți într-o urmărire cu poliția, bănuții strânși trebuie investiți în upgrade-uri pentru mașină, atât legate de performanța acesteia, cât și de aspectul său vizual, pentru a deveni, încet-încet, competitiv. Apoi, după câteva ore bune de joc, veți spera să ccâștigați, cu greu, și prima cursă din Unbound.

Înțeleg o abordare de acest gen atunci când vorbim de un joc realist, nu mă deranjează să „învăț” de la cei mai buni în titluri precum WRC sau Gran Turismo. Însă aici vorbim despre un joc arcade, de un NFS plin de neoane care mai de care mai colorate, unde poți buși patrule de poliție la 250km/h și în care mașinilor le cresc „aripioare” desenate când zboară prin aer. Progresul de melc este foarte nesatisfăcător pentru un astfel de joc. Mai mult, daca vrei să te întreci cu alți jucători, trebuie să o iei de la capăt, pentru ca modul online este complet separat de cel Story, cu un sistem de progresie separat.

Aș fi putut trece cu vederea aceste neajunsuri dacă NFS Unbound îndeplinea o simpla condiție: să fie „fun” de jucat. Și, cel puțin pentru mine, nu este. Manevrabilitatea mașinilor, indiferent ca vorbim de Broscuța bunicuței sau Lamborghini-ul furat din garajul fraților Tate, este oribilă, în toată perioada mea alături de Unbound luptându-mă pentru a menține aceste mașini pe drum.

Nu pot să înțeleg cum, într-o lume în care există Gran Turismo 7, Forza Horizon 5, GRID Legends, WRC Generations și o tonă de alte racere mai mult sau mai puțin arcade, poți veni cu modelul de condus din NFS Unbound. Iar dovada că și unora dintre producători li s-a părut că ceva nu este tocmai în regulă sunt diferitele slidere pe care le poți ajusta prin joc legate de handling. Și, chiar dacă unele mai ameliorează un pic situația, tot nu reușesc să transforme procesul de a conduce o mașină din NFS Unbound într-o operațiune „fun”. Cel puțin nu pentru mine.

Concluzie

NFS Unbound părea să aibă toate ingredientele necesare pentru o experiență de curse arcade intensă, cu o identitate vizuală aparte. Și pot să înțeleg cum, pentru o categorie destul de mare de jucători, aceste argumente sunt suficiente, iar noul Need for Speed se dovedește a fi un joc plăcut, poate cel mai reușit dintre titlurile recente ale seriei.

Personal nu m-am înțeles deloc cu modul în care răspund la comenzi mașinile din NFS Unbound, iar structura campaniei mi s-a părut îngreunată de prea mult grinding, dovedindu-se a fi mult prea lentă pentru un arcade pur-sânge. Poate că, în timp, Criterion va reuși să ducă NFS la nivelul de „fun” și relevanță pe care seria o avea în urmă cu ani buni. Poate data viitoare.