A Plague Tale Requiem Review: continuarea pe care o așteptam?

A Plague Tale: Innocence a reprezentat, fără urmă de îndoială, una dintre cele mai plăcute surprize din 2019, jocul celor de la Asobo Studio venind parcă de nicăieri, cu caracteristici care rivalizau unele titluri bazate pe bugete mult mai generoase. Astfel, deși nu aveam mari pretenții de la acel joc, așteptările ne-au fost depășite, iar nivelul de interes pentru continuare – A Plague Tale: Requiem – a crescut direct proporțional.

Din start vă pot spune că producătorii francezi s-au achitat de sarcini și de această dată, Requiem ridicându-se la etalonul calitativ setat de predecesor. Totuși, reușește noul A Plague Tale să depășească nivelul primului joc din serie? Aș îndrăzni să spun că nu, motivele fiind multiple.

Mai mare, mai complex, mai frustrant

Narativ, ne reîntoarcem la cei doi eroi din Innocence, Amicia de Rune și frățiorul său Hugo, plecați împreună cu restul familiei pentru a încerca să găsească un leac pentru afecțiunea de care suferă cel mic. Ancorarea în realitatea istorică din primul Plague Tale este și mai șubredă în Requiem, producătorii apelând la o sumedenie de „licențe poetice” pentru a închega povestea jocului, care, deși nu este tocmai consistentă, reușește să puncteze în momentele importante. Mai ales în privința finalului, despre care nu doresc să intru în prea multe detalii: mi s-a părut însă că oferă o concluzie destul de matură a unei povești mai degrabă fantastice.

În rest, A Plague Tale: Requiem este construit pe regulile de bază ale continuărilor: jocul este mai mare, mai lung și mai complex decât precursorul său. Atât abilitățile de luptă ale Amiciei, cât și cele ce țin de combinațiile alchimice, au fost extinse, oferind noi posibilități de a depăși inamicii, obstacolele sau puzzle-urile pe care protagonista le întâlnește pe parcursul jocului.

Pe lângă abilitățile proprii, Amicia se poate baza acum pe aportul mai multor însoțitori, și nu doar al micuțului Hugo, fiecare dintre aceștia extinzând arsenalul său cu trucuri noi: unii ajuta la rezolvarea puzzle-urilor, alții pot lupta cu inamicii sau facilitează traversarea porțiunilor infestate de șobolani.

Și pentru că tot am adus vorba despre șobolani, aceștia sunt omniprezenți în Requiem, majoritatea puzzle-urilor fiind concepute în jurul ideii de a combina abilitățile, personajele și uneltele pe care le ai la dispoziție pentru a evita să fii devorat de hoardele de rozătoare. Uneori, pentru a găsi soluțiile optime, ai nevoie de ceva mai multă experimentare, aceste secvențe de trial and error riscând să devină ușor enervante.

Aceste frustrări nu se compară însă cu cele cauzate de momentele în care ești forțat să lupți direct împotriva inamicilor. În ciuda agilității și tinereții sale, Amicia rămâne firavă în comparație cu adversarii pe care îi va întâlni, soluția evitării acestora prin stealth fiind mereu recomandată în detrimentul confruntărilor directe. Și totuși, jocul exagerează câteodată cu scenele în care ești aruncată într-o arenă și nu ai altă alternativă în afară de luptă.

Totul se rezumă la un trial and error enervant, unde trebuie să observi exact câte valuri de inamici vei avea de înfruntat, tipurile acestora și sa gestionezi inventarul și arsenalul în avantajul tău pentru a supraviețui. Luptele acestea sunt, de departe, cea mai slabă componentă a jocului.

Sistemul de crafting alchimic funcționează după aceleași principii ca în primul titlu al seriei, cu mențiunea că și acesta a fost extins, iar, pe lângă abilitățile pe care Amicia și le poate îmbunătăți la workbench-uri, acum eroina are o serie de skill-uri pasive, care se deblochează treptat, în funcție de stilul de joc abordat. Cu alte cuvinte, dacă îți place să joci stealth, vei primi facilități suplimentare în acea direcție etc.

Aminteam mai devreme că A Plague Tale: Requiem este mai mare si mai lung decât primul titlu al seriei. Într-adevăr, dacă ne luam strict după durata de joc necesară pentru a duce povestea la sfârșit, trebuie să investești cu aproximativ 50% mai mult timp în acest joc față de predecesor. Nu mă plâng, majoritatea situațiilor prin care trec eroii fiind intense, fără prea mulți timpi morți sau motive de plictiseală. Iar în privința mărimii, nivelurile din Requiem sunt vizibil mai întinse decât cele vechi, unele dintre acestea rivalizând cu anumite porțiuni din jocuri open world precum Assassin’s Creed Valhalla. Din acest punct de vedere, este evident că avem de-a face cu…

… Un joc construit în exclusivitate pentru noua generație de console și PC-uri

Pe lângă capitolele extinse, nivelul de detalii vizuale, calitatea efectelor speciale sau valurile interminabile de șobolani îți dau imediat de înțeles că un asemenea joc nu ar putea rula pe PlayStation 4 sau Xbox One. Cuplați aceste aspecte cu stilul artistic deosebit abordat de Asobo Studio și obțineți imaginea unuia dintre cele mai arătoase jocuri lansate în 2022. Chiar și animațiile, mai stângace în primul joc din serie, sunt mai bine lucrate în Requiem.

Totuși, într-un contrast evident față de restul graficii se află fețele anumitor personaje. În timp ce Amicia sau frățiorul ei arată bine, protagoniștii fiind bazați, cel mai probabil, pe aspectul real al unor actori, alte personaje, inclusiv de prim plan pentru narațiune, seamănă cu ce întâlneam prin jocurile concepute pentru PS3. De asemenea, toți inamicii de un anumit tip arată fix la fel, același soldat chel fiind parcă clonat pe tot parcursul jocului, cu sau fără cască.

Însă cel mai deranjant aspect, la nivel tehnic, este nivelul deloc satisfăcător al performanței jocului. Pe PlayStation 5, spre exemplu, A Plague Tale: Requiem se chinuie să mențină chiar și framerate-ul de numai 30 de cadre pe secundă, existând numeroase situații când performanța scade în mod deranjant. Și asta la o rezoluție care nu atinge 4K nativ, chiar dacă este suficientă, mai ales de la distanțe de privire uzuale. Nu ajută nici suportul pentru 40fps, în cazul în care dețineți un TV capabil de 120Hz, framerate-ul nefiind constant, variind și mai vizibil între porțiunile mai fluente și cele sacadate.

Interpretarea vocală a actorilor care dau viață personajelor este cam la același nivel cu ce auzeam și în primul joc din serie, adică decentă, fără a se evidenția sau a deranja. Situația este similară și în cazul coloanei sonore din Requiem.

Revin la ce am afirmat și la începutul acestui articol: A Plague Tale: Requiem este o continuare care păstrează nivelul calitativ al predecesorului, extinzându-i mecanicile de joc, însă care nu reușește să-l depășească. Insistența cu care producătorii te aruncă în lupte, deși confruntările directe nu sunt punctul forte al jocului, accentul pus pe progresul de tip trial and error și performanța submediocră trag în jos această continuare, împiedicând-o să-și atingă adevăratul potențial.