Dying Light 2 Stay Human Review: mai reușit decât predecesorul său?

Primul Dying Light, deși la momentul apariției sale nu a fost un joc tocmai strălucit, a reușit să strângă în jurul său o comunitate numeroasă, “alimentată” de-a lungul timpului de pachetele de conținut suplimentar constant lansate de Techland. Astfel, nivelul de anticipare pentru Dying Light 2 a fost destul de mare, iar presiunea pusă pe producători, pe parcursul perioadei de dezvoltare, este mai mult decât vizibilă în produsul final, atât în legătură cu punctele sale forte, cât și în ceea ce privește porțiunile mai puțin reușite ale jocului.

Un joc mai bun…

Să începem cu lucrurile bune: din punctul de vedere al gameplay-ului brut, Dying Light 2: Stay Human este un joc ceva mai matur decât predecesorul său, majoritatea sistemelor din primul titlu fiind rafinate și finisate acum. Starul show-ului rămâne parkour-ul executat din perspectivă first person, mult îmbunătățit și extins față de primul joc, dar care își păstrează și câteva dintre particularitățile mai puțin plăcute.

Spre exemplu, Techland s-a încăpățânat de folosească în continuare R1/RB (pe gamepad) pentru executarea săriturilor (în loc de clasicul X/A), făcându-mă, cel puțin în prima parte a jocului, să ratez destule salturi vitale. Dar, odată ce „intri pe sub pielea” sistemului de parkour, te vei deplasa prin oraș ca un pește în apă. Evident, după ce termini aventura din Dying Light 2 și te întorci la alte jocuri, vei avea tendința și acolo să încerci să sari cu R1/RB și urmează, inevitabil, o nouă perioadă de acomodare.

Mi-a plăcut și faptul că producătorii „au cernut” unele mecanici de joc, probabil pe baza feedback-ului venit de la jucători. Astfel, luptele cu arme de foc au fost eliminate, punându-se accentul, în 95% din timp, pe luptele melee cu tot felul de arme mai mult sau mai puțin improvizate. De altfel, aceste arme nici măcar nu mai pot fi reparate (dar rămâne posibilitatea de a le îmbunătăți cu tot felul de atașamente), fiind însă prezente în cantități suficiente. Pur si simplu se pune accentul mai mult pe fluența combat-ului, pe flow-ul acestuia, decât pe gestionarea inutilă a inventarului.

Asta nu înseamnă că nu există inventarul propriu-zis, cu loot și echipamente de care dai și sunt numai bune pentru a schimba atât look-ul personajului principal, cât și o parte dintre caracteristicile acestuia. Însă progresia este, în mare parte, naturală și nu trebuie să intervii pentru un micro-management care ar risca să te scoată din atmosfera jocului. De altfel, și evoluția personajului central este realizată într-un stil asemănător, acesta primind experiență suplimentară în două categorii (parkour și luptă), în funcție de cât de mult timp investește în aceste preocupări. Cu alte cuvinte, cu cât sari de pe un bloc pe altul mai mult, cu atât mai multe skill points de parkour vei primi, pasionații de barde ruginite fiind răsplătiți într-un mod similar cu puncte ce deblochează „scheme” de lupta noi.

Pe de altă parte, grație „naturaleții” cu care curge jocul, aceste skill-uri noi au, de cele mai multe ori, mai degrabă un rol estetic, setul de abilități și mișcări inițiale fiind suficient pentru a putea duce povestea la bun sfârșit. Mai puțin creșterea staminei, de care chiar vei avea nevoie pentru a putea susține combo-urile de parkour necesare pentru a progresa în fazele mai avansate ale jocului.

De asemenea, Dying Light 2 are un pic mai dezvoltată latura de „survival”, comunicându-ți de la început că eroul pe care îl controlezi este deja infectat cu virusul ce transformă, treptat, oamenii în zombies. Singura metodă de a stopa această transformare este expunerea la raze ultraviolete, fie cu ajutorul luminii naturale a soarelui, fie, pe timp de noapte, cu ajutorul unor surse de lumină artificială. În lipsa acestora, pe ecran îți va fi afișat în permanență un contor care te informează câte minute de „umanitate” mai ai la dispoziție, grăbindu-te mereu spre următoarea sursă de lumină. Sincer, m-aș fi putut lipsi de această adăugire, preferând să explorez în ritmul meu locațiile interesante din joc, mai ales pe timp de noapte.

Nu în ultimul rând, cei de la Techland nu au mințit atunci când au detaliat timpul pe care va trebui să-l investești în Dying Light 2 pentru a-l duce la bun sfârșit: dacă te concentrezi strict pe firul principal al poveștii, o vei termina în aproximativ 20 de ore. O durată decentă și corectă pentru oamenii care poate nu au atât de mult timp liber pe care să-l dedice jocurilor. Evident, dacă te implici și în quest-urile secundare sau în restul activităților disponibile în open world-ul jocului, timpul pe care îl poți petrece în Dying Light 2 crește semnificativ.

… dar cu un scenariu, aspect și optimizare dezamăgitoare

Din păcate, chiar dacă Dying Light 2 schimbă mai tot cadrul narativ față de primul titlu din serie, cu un nou oraș (Villedor), o nouă distribuție de personaje, precum și un erou proaspăt, povestea rămâne una dintre cele mai slabe componente ale jocului. În primul rând, producătorii și-au ales un moment foarte prost pentru a aduce din nou în lumina reflectoarelor subiectul unei pandemii „scăpate din laborator”, a vaccinurilor controversate și alte aluzii de prost gust la adresa evenimentelor pe care, de aproximativ doi ani de zile, le trăim în viața de zi cu zi.

Trecând însă peste acest aspect, firele narative din Dying Light 2, inclusiv implicarea și motivația personajelor din joc, sunt nesatisfăcătoare, ba chiar foarte slabe în anumite instanțe. Există și decizii pe parcursul jocului ce pot altera modul în care povestea se va desfășura în continuare, însă senzația personală este ca acestea nu funcționează tocmai cum ar trebui. Spre exemplu, abia unul dintre ultimele capitole ale poveștii m-a pus față în față cu un personaj pe care nu-l întâlnisem niciodată pe parcursul aventurii înainte de acel moment, însă despre care jocul presupunea că ar trebui să știu mult mai multe, acesta având, chipurile, un rol foarte important. La scurt timp după acel moment, am fost atacat de principalul aliat, alături de facțiunea căruia parcursesem mai bine de trei sferturi din poveste. Logică zero. Iar deznodământul final a fost vrednic de filmele lui Uwe Boll.

Tot la capitolul lucrurilor care nu m-au încântat se numără și aspectul grafic al jocului, din mai multe puncte de vedere. Să începem cu stilul artistic, o chestiune ce ține mai mult de gustul fiecărei persoane în parte. Pentru un joc construit în jurul unui subiect atât de… macabru, Dying Light 2 este mult prea viu colorat, cu nuanțe calde și tomnatice, Villedor oferind mai degrabă imaginea unei grădini botanice aflate la apogeu decât a unui oraș subjugat de o armată de morți vii.

De asemenea, cu câteva excepții notabile, modele de personaje cu care interacționezi direct sunt urâțele, deloc în pas cu pretențiile tehnologice ale jocului. Astfel cu excepția personajului interpretat de Rasario Dawson și a altor câteva, restul sunt parcă reciclate din librăriile generice de “modele de oameni pentru jocuri video”, iar situația este similară și în privința vocilor acestora. Cu excepția lui Dawson, unde se vede că avem de-a face cu o actriță profesionistă, și a personajului principal (ce are însă o voce ultra-generică, ce aduce aminte de rolurile interpretate “pe banda rulantă” de Troy Baker), dialogurile celorlalte personaje variază de la modeste și până la de-a dreptul jalnice.

Iar schimburile de replici nu sunt doar slab interpretate, sunt și destul de prost scrise: este limpede că scenariul jocului a trecut prin foarte multe mâini de-a lungul dezvoltării, rezultatul final nefiind deloc unul fericit.

Continuăm și cu latura tehnică a lui Dying Light 2: jocul se laudă cu o implementare stufoasă de Ray Tracing, ce afectează mai multe elemente: umbrele, ambient occlusion-ul, iluminarea globală și reflexiile. Ultimele două sunt prezente însă doar pe PC și, pregătiți-vă sufletește, au nevoie de un hardware extrem de puternic pentru a funcționa corect. Spune multe faptul că, pe consolele de nouă generație, pentru a activa umbrele ray-traced, trebuie să vă mulțumiți doar cu rezoluția 1080p și 30fps.

Iar pe PC, pentru a va putea bucura de tot ce ține de Ray Tracing, o placă video GeForce RTX 3080 (ce costă o mică avere în acest moment) nu va fi suficientă decât pentru o rezoluție maximă de 2560×1440, dacă intenționați să beneficiați și de un framerate fluent, jucabil. Și asta cu DLSS activat, pentru că, în caz contrar, nici măcar în acest caz nu veți menține 60fps constant. Mai mult, presupunând că ești dispus să suporți sacadări, pauze nadorite sau un framerate foarte variabil și cresti rezoluția la 4K, Dying Light 2 va păstra un aspect foarte neclar, soft, destul de blurat. Per total, deși îmbunătățirile aduse de activarea elementelor Ray-Traced sunt vizibile, aspectul jocului, per ansamblu, rămâne dezamăgitor în comparație cu pretențiile sale hardware. În aceste condiții, alternativa de a juca Dying Light 2 printr-un serviciu de streaming precum GeForce Now este chiar recomandată, livrând performanță mai bună decât consolele sau majoritatea PC-urilor, la un nivel vizual mai bun.

La final, recunosc că Dying Light 2 s-a dovedit a fi totuși o experiență plăcută, pe care, în ciuda problemelor evidente, am parcurs-o cu plăcere până la sfârșit. Și asta pentru că fluența jocului depășește conceptul inițial de parkour first person, fiind aplicată și unor mecanici interne, de la care nu m-aș fi așteptat să funcționeze fără atenta gestionare din partea jucătorului. Dacă sunteți însă în căutarea unei povești profunde, cu însemnătate, Dying Light 2 nu este acel gen de joc. Și nici un titlu bine optimizat, indiferent de platforma pe care intenționați să-l jucați.