Paper Mario The Origami King Review – instalatorul salvează hârtia

Se spune că niciodată nu trebuie să începi un text jurnalistic cu o negație, iar dacă este necesar, arunc-o un pic mai jos. Mario, celebrul instalator italian cu origini japoneze, creat de Shigeru Miyamoto acum 37 de ani, a fost de toate: doctor, jucător profesionist de tenis, pilot de kart-uri, alergător de cursă lungă, dar cel mai bine se pricepe să o salveze pe prințesă și pe ciupercuțele ei. La asta este cel mai bun: salvatul lumii sale, evident, din care facem și noi parte, de atâția ani. Iar acest subiect nu lipsește nici din Paper Mario: The Origami King.

Mario vechi de hârtie nu avem, e Mario nou

Primul Paper Mario a apărut pe Nintendo 64, în 2000, și cum consola nu a fost prea populară în România, sunt convins că sunt puțini cei care au încercat titlul. Și pe aproape fiecare platformă Nintendo, Gamecube, Wii, WiiU sau Nintendo 3DS, a apărut câte un Paper Mario. Cel mai recent – The Origami King – este cel care continuă acțiunea din Color Splash, lansat în 2016, pe WiiU. Dar ne vom comporta ca și cum ne-am afla la prima experiență Paper Mario, pentru că nu am jucat decât foarte puțin primul joc de pe Nintendo 64, cu o mirare specifică vârstei de atunci: “Cum adică Mario de hârtie? V-ați tâmpit?”.

Lansarea în plină vară a unui joc Mario Paper oferă o „evadare” plină de lumini din punct de vedere tehnicolor. Jocul începe spectaculos și confortabil, cu Mario și Luigi la volanul celebrului kart, foarte degajați și relaxați, încercând să ajungă la festivalul Origami. Dar, ca-n orice Mario, prințesa e din nou răpită, de data asta chiar și coruptă, lasând impresia unui personaj din telenovelele sudamericane.

Castelul este îmbrăcat în fâșii de hârtie colorată și dus de King Olly, regele origami, departe. Mario își începe aventura alături de Olivia, sora regelui origami, care te învață ce să faci. Tot ea îți explică de ce orice hârtie care zboară sau se zbate pe jos, ori e ascunsă, poate fi o ciupercuță. Și chiar este o ciupercuță. Ăsta este și scopul în The Origami King: salvează sutele de ciupercuțe, scoate-le din toate cotloanele ascunse, transformă-le dintr-o lovitură de ciocan și înfruntă toți inamicii.

Lupte tactice, dar plictisitoare

Lumea de hârtie din The Origami King este diversă, cu mai multe civilizații și muzica lor specificăm, inclusiv ninja și Japonia, iar acest aspect m-a făcut să îmi petrec mai bine de 40 de ore în noul Paper Mario.

Peisajele sunt redate rafinat, de parcă sunt create din carton și materiale de artizanat. Există un element tactil: jocul se simte ca atunci când miști o figurină minusculă în jurul unei diorame construită manual, la care ai muncit sute de ore. Casele devin niște cutii de carton sau compuse din straturi de hârtie. Decorurile sunt rareori ceea ce par la început – așa cum sugerează tema origami, și au potențialul de a-și schimba forma în urma unei lovituri de ciocan.

Ei bine, la partea de combat lucrurile scad din calitatea jocului. Când începe o luptă, Mario intră într-o arenă, care de fapt este un disc puzzle, ce trebuie rezolvat înainte ca Mario să poată sări la gâtul unui dușman, cum făcea Toma Alimoș. Lucrurile sunt simple și de aceea pot deveni plictisitoare după 10-12 lupte, discul puzzle se mișcă până când reușești să aliniezi inamicii pe care-i dobori cu două forme de atac, sari peste ei sau îi lovești cu ciocanul, dacă-i prinzi grupați, doi câte doi.

Și mai ai niște atacuri speciale, precum în titlurile clasice cu Mario, când mănânci floarea: poți trage în ei, sau, folosind pow, întorci inamicii gen koopa troopa, buzzy beetles sau spinies. Înțeleg până la un punct că discul puzzle este o extensie a temei origami, dar prea subtilă și excesiv de plictisitoare la un moment dat. Luptele mai rapide împotriva entităților enorme Goombas și Koopas sunt mult mai dinamice și mi-ar fi plăcut să rămână doar la acest stadiu, pentru a nu încetini experiența unui joc Mario.

Încântarea vine când apare boss-ul

Experiența fantastică a lumii lui Mario și farmecul se regăsesc în luptele de la final de nivel, cu boșii, cum le spunem și azi, iar The Origami King excelează aici, chiar dacă la un moment dat s-ar putea să vi se pară că durează prea mult, undeva între 5 și 15 minute fiecare. Pe lângă cele patru elemente – pământ, apă, foc și gheață – reprezentate de câte o creatură din hârtie – dragon, țestoasă, pasăre sau tigru –, The Origami King îți mai trântește câteva personaje „de birou”, care vor să te oprească, iar aceste confruntări fac deliciul jocului. Va trebui să scapi de o cutie de creioane nervoasă, de un personaj format din elastic, de un perforator care dansează, de o foarfecă, de un suport cu bandă adezivă și multe altele, pe care le veți descoperi înaintând în lumea de hârtie a lui Mario.

Elemente de RPG, dar de notă mediocră

Prin pastelul de culori din Paper Mario: The Origami King apar și elementele de tip RPG: Mario culege hârtii, care cad din copaci, din adversarii de hârtie, acoperă găurile lăsate de mâncătorii de hârtie și primește bănuții de aur, celebrele monede cu același sunet din 1983. Cu acești bănuți, Mario își cumpără tot feluri de gadget-uri pentru a deveni mai puternic și pentru a găsi mai ușor ciupercuțele. Dar cam atât, aici se încheie partea RPG din The Origami King, apoi urmează cea de tactică, ce a funcționat în Mario + Rabbids: Kingdom Battle, însă mai șlefuită acolo.

Nu vreau să fiu înțeles greșit, Paper Mario pentru Nintendo Switch este un joc extrem de detaliat, care se întinde și se implică în lumile sale uriașe. Pentru mine, inima jocului se află în cafenelele sale ascunse. Uneori, Mario va descoperi o gaură în perete care, atunci când este placată cu confeti, devine o ușă – iar dincolo de ea există o cafenea, populată de fețe familiare. Se simte o reminiscență a secvențelor de pauză de ceai din EarthBound: un moment de pauză, pentru a pune jucătorul în interiorul ficțiunii din fața lor.

Astfel, chiar dacă Paper Mario este fabricat din hârtie, The Origami King are multă integritate structurală și profunzime neașteptată. Dacă nu vă pliați însă pe mecanica de luptă repetitivă, recompensa nu este pe măsura implicării.