Two Point Hospital Review: cameră de gardă ţicnită, chemată la raport

Cei cu nuanţe de gri în păr sau barbă îşi mai amintesc de primul studio înfiinţat de infamul Peter Molyneux, Bullfrog Productions, care ne-au încântat cu nişte titluri legendare precum Dungeon Keeper, Syndicate şi jocurile Theme, printre care şi Theme Hospital. Dacă faci parte din generaţia care rupea tastatura încă din anii ’90, Two Point Hospital te va învălui cu un sentiment de nostalgie, scoţând la iveală toate amintirile plăcute şi mai puţin plăcute legate de administrarea activităţii spitalelor virtuale.

Two Point Hospital este reîncarnarea lui Theme Hospital în straie mai moderne. S-a păstrat perspectiva isometrică, s-au păstrat glumele şi poantele, iar bolile sunt la fel de imaginare precum abilităţile noastre de a conduce un spital. Fie că trebuie să supui psihanalizei pacienţi care se cred şi arată ca Freddie Mercury sau să vindeci bolnavii care au în loc de căpăţâni câte un bec, jocul păstrează abordarea comică a unui gameplay cât se poate de serios.

Stilul artistic inspirat parcă din animaţiile studioului Aardman, cunoscuţi pentru serialele Wallace & Gromit sau Chicken Run, se potriveşte ca o mănuşă de cauciuc pe mâna unui chirurg. Elementele auditive şi vizuale ale jocului ţintesc să pună în mişcare muşchii responsabili cu râsul, în timp ce gameplay-ul în sine pune la încercare neuronii. Rezultatul este un joc video care nu se ia în serios şi care, cu dozajul potrivit, poate descreţi frunţile.

Scopul principal în continuare este administrarea unor spitale imaginare, numărul sarcinilor şi cazurilor, care mai de care mai haioase, crescând în proporţie geometrică. După primele niveluri relativ uşoare, în care trebuie să ridici nişte camere de consultaţie şi de tratament, angajând câţiva doctori şi asistente, Two Point Hospital devine, foarte repede, foarte complex. Numărul provocărilor şi sarcinilor te ia pe sus ca o avalanşă şi îţi dai seama că greşelile comise se vor întoarce şi te vor bântui la fel ca fantomele pacienţilor decedaţi.

Alegerea personalului corespunzător, dezvoltarea aptitudinilor acestora, menţinerea curăţeniei, dezvoltarea aparaturii, construirea unor spaţii atractive şi, în general, toate sarcinile din joc reprezintă o adevărată provocare, deoarece sunt puse în balanţă cu cel mai important scop: menţinerea profitabilităţii. Cei care cred că punctul central este vindecarea pacienţilor se înşală: vieţile lor nu sunt altceva decât o statistică în stufoasele rapoarte de funcţionare. Two Point Hospital este întruchiparea monstrului capitalist, în care banii aduc sănătate şi fericire, portretizat însă la fel de serios precum freza actualului preşedinte american. Nu poţi să iei în serios un joc în care boala manifestată prin alipirea unui animal de companie de pacient se tratează prin îndepărtarea ”parazitului” folosind un tun.

Ideile care mai de care mai trăsnite maschează cu succes gameplay-ul serios şi fac din subiectul arid – administrarea a unei instituţii – o sarcină distractivă. Cel puţin la început. Destul de repede devine foarte clar că jocul prezintă simptomele unei boli parşive şi bine ascunse în sistem. În doar câteva minute spitalul construit timp de câteva ore, cu profitabilitate sănătoasă, pacienţi mulţumiţi şi o rezervă de bani zdravănă, poate să se transforme într-un coşmar financiar, fără vreun motiv aparent.

Producătorii par să fi apelat la nişte mecanisme ascunse care să te îndemne să sari de la un spital la altul, să treci cu brio de noi provocări şi astfel să acumulezi mai multe Kudosh, valuta jocului. Kudosh poate fi folosit pentru deblocarea de noi recompense, de la elemente de design până la echipamente medicale superioare.  Aflate în posesia acestora, te poţi întoarce în nivelurile anterioare şi poţi îmbunătăţi condiţiile deteriorate inexplicabil, obţinând mult râvnitul calificativ de trei stele. Este o metodă de a extinde durata de joc, un subterfugiu nejustificat, având în vedere că ediţia de console conţine, pe lângă jocul de bază, şi cele două DLC-uri apărute până acum. Chiar şi fără acest artificiu, cele 15 spitale din jocul de bază asigurau lejer o distracţie de cel puţin 30 de ore.

Rezultatul nu cred însă că este cel scontat: în loc să fii motivat să te implici în acel du-te-vino între niveluri, te simţi mai degrabă frustrat că ţi s-a tras preşul de sub picioare fără nicio avertizare. Nu ajută nici faptul că fiecare spital nou trebuie început de la zero şi că, de fiecare dată, trebuie să treci prin aceleaşi mişcări repetitive. Two Point Hospital trebuie dozat cu grijă, deoarece reprizele mai lungi riscă să devină agasante. Diferitele răsturnări de situaţie nu sunt destule pentru a contracara această situaţie: chiar dacă eşti forţat să angajezi la început medici fără experienţă ori că trebuie să te încadrezi într-un buget mai restrâns sau să te descurci într-un spaţiu părăsit şi plin de gunoaie, prima parte a fiecărui nivel presupune aceleaşi acţiuni din partea ta, repetate în fiecare nivel.

Aşa cum am spus deja, subiectul testului nostru este versiunea de console, cea destinată posesorilor de PC-uri fiind disponibilă deja pe piaţă de ceva timp. Vestea bună, pe lângă includerea în pachet a celor două DLC-uri apărute, este că portarea este una reuşită, schema de control fiind ajustată pentru a funcţiona fără probleme şi cu un controller. Grafica se ridică la cerinţele anului 2020, iar framerate-ul rămâne solid chiar şi în cazul spitalelor mai extinse, în care colcăie pacienţii.

Two Point Hospital este un simulator comic la prima vedere, dar deosebit de complex şi de dificil sub grafica haioasă, un joc video care poate deveni la fel de frustrant pe cât este de distractiv. Acesta este însă un preţ plătit cu drag de fanii genului, fiind cunoscut faptul că aceste condiţii nu tocmai „fair” fac parte din provocare. Chiar dacă nu este continuarea oficială a lui Theme Hospital, Two Point Hospital se dovedeşte a fi succesorul spiritual al acestuia din toate punctele de vedere.