Death Stranding – primele impresii: meseria de curier nu este deloc uşoară

Încă de la dezvăluirea sa iniţială, cred că mai toţi pasionaţii de jocuri video şi-au pus întrebarea “Ce este de fapt Death Stranding?”. Misterul a fost adâncit şi de fiecare trailer şi prezentare pe care e Hideo Kojima şi echipa sa le-au susţinut: Norman Reedus gol pe o plajă, Guillermo del Toro îngrozit într-un decor demn de al Doilea Război Mondial, Mads Mikkelsen înconjurat de soldaţi cu capete de mort, bebeluşi la borcan… Bineînţeles, renumitul designer japonez a pus, la rândul său, paie pe foc, declarând că Death Stranding abordează un gen de joc original, care va uni jucătorii într-o manieră nemaivăzută până acum.

În rândurile următoare vom încerca să eliminăm, pe cât posibil, semnele de întrebare din jurul lui Death Stranding, cu o menţiune importantă: ceea ce citiţi acum nu este un review, ci mai degrabă o culegere de informaţii strânse după puţin peste 20 de ore de gameplay, durată ce îţi permite să acoperi primele 3-4 capitole din noul titlu al lui Hideo Kojima. Suficient, ar putea spune mulţi, pentru a îţi face o părere pertinentă despre un joc. Şi totuşi, având în vedere că progresul in-game îmi indică parcugerea abia a unei treimi din poveste, şi faptul că ultima mea oră de gameplay a diferit COMPLET de ceea ce jucasem până atunci, ceva îmi spune că Death Stranding ascunde mult mai multe decât lasa la vedere aceste prime 20 de ore. Aşadar, îmi voi rezerva dreptul de a publica un review complet abia după finalizarea întregii aventuri.

Revenind la declaraţiile lui Hideo Kojima referitoare la originalitatea jocului… Acestea sunt în mare parte adevărate, Death Stranding oferind, cel puţin pentru mine, o experienţa de bază pe care n-am mai avut ocazia să o încerc nicăieri altundeva: cea a unui curier, într-un viitor nu atât de îndepărtat. Şi pentru că lucrurile nu sunt niciodată convenţionale într-un joc creat de Hideo Kojima, universul imaginat de părintele seriei Metal Gear Solid are la bază numeroase particularităţi, precum fenomenul Death Stranding, ce dă şi titlul jocului, care permite spiritelor aflate de cealaltă parte a morţii să-şi facă simţită prezenţa şi în dimensiunea noastră, într-o manieră deloc plăcută. Tabloul aproape post-apocaliptic este întregit de o ploaie toxică, care accelerează trecerea timpului pentru absolut tot ce atinge, de la fiinţe vii, la vehicule sau obiecte transportate, precum şi de o conspiraţie ce include atacuri teroriste, bombe nucleare şi oraşe rase de pe faţa pământului.

În toată această nebunie, jucătorii intră în pielea lui Sam Porter Bridges, un transportor, recrutat de autorităţile de pe coasta de est a Americii pentru a livra ajutoare către aşezările din vest. Pe lângă transportul de bunuri către aceste oraşe, Sam încearcă să reunească întreaga naţiune americană sub un singur steag, reconectând oraşele importante de pe întreaga suprafaţă a Statelor Unite şi locuitorii acestora la o singură reţea comună. Bineînţeles, această operaţiune de “globalizare” are suporteri şi adversari, Sam urmând să întâlnească, pe parcursul aventurii sale, o întreagă distribuţie de personaje, pe cât de ciudate la prima vedere, pe atât de bine integrate în firul narativ.

Însă operaţiunea principală pe care o vei desfăşura, cel puţin în aceste prime capitole ale jocului, este “curieratul”. Şi, din cauza condiţiilor vitrege impuse de această nouă ordine mondială, în care Death Stranding-ul şi ploaia temporală fac legea, această meserie de curier nu este deloc uşoară. Jucătorul va fi nevoit să îşi împartă atenţia între foarte multe elemente, superficiale la prima vedere, însă vitale pentru livrarea cu succes a unui pachet. Spre exemplu, Sam are o capacitate de a căra limitată, iar pachetele pot fi dispuse în mod diferit pe diferitele ataşamente ale costumului său de curier. Astfel, va trebui să gestionezi cu atenţie dispunerea încărcăturii, pentru ca Sam, în primul rând, să fie capabil să o care şi, de asemenea, să-şi poată ţine echilibrul pe parcursul călătoriei.

Şi asta pentru că peisajele pe care personajul interpretat de Norman Reedus le va avea de străbătut sunt pustii, vitrege, apăsătoare şi pline de obstacole naturale (şi nu numai). Astfel, este recomandată, mai întâi, explorarea reliefului prin intermediul hărţii din joc şi planificarea atentă a unei rute, apoi, odată începută călătoria, atenţie maximă pe unde calci, un pas greşit putând duce la pierderea echilibrului, o eventuală căzătură violentă ducând la deterioarea pachetelor transportate sau chiar la pierderea acestora.

Ploaia temporală are, de asemenea, prostul obicei de a deterioara rapid containerele transportate, apariţia acesteia având însă şi darul de a avertiza că în zonă se află fiinţe “aflate de cealaltă parte a morţii”. Acestea pot fi detectate cu ajutorul deja faimosului BB (bridge baby), un dispozitiv ciudat pe care Sam îl poartă la el şi care acţionează ca un soi de radar, capabil să indice atât direcţia, cât şi distanţa la care te afli de aceste “spirite” extrem de periculoase. Zăbovirea prelungită printre aceste “elemente nocive”, căzăturile sau sesiunile nedorite de înot au însă darul de a stresa copilaşul ce-şi duce traiul în acest dispozitiv, care poate începe să plângă incontrolabil. Poţi opta fie să-l ignori, riscând ca nivelul lui crescut de stres să ducă la stoparea integrală a funcţiilor sale de detecţie, fie să iei o pauză şi să încerci să-l linişteşti, expunându-te astfel unor posibile atacuri. Iar în lumea din Death Stranding trebuie să fii mereu atent, pericolele “de dincolo de moarte” nefiind întotdeauna de natură umană.

Trebuie să recunosc însă că nivelul câteodată exagerat de micromanagement necesar pentru a efectua şi cea mai directă sarcină, precum şi călătoriile la pas exagerat de lungi nu vor fi pe placul tuturor, începutul jocului având un ritm foarte, foarte lent. Totuşi, fix atunci când îţi spui că nu mai livrezi niciun pachet în viaţa ta, jocul îţi mai oferă elemente suplimentare, care te motivează să continui: îşi fac apariţia inamici umani încă vii, cu care te poţi confrunta direct, fie în luptă corp la corp, fie folosind anumite arme (care apar şi mai târziu), vehicule (care uşurează cu mult sarcina de transportor), precum şi, după aproximativ 15 ore de gameplay, o funcţie de fast travel, care nu-ţi permite însă să cari cu tine şi obiectele transportate.

Un alt element care te împinge să continui cu livrările, chiar dacă acestea devin din ce în ce mai anevoioase, este povestea jocului, expusă prin intermediul unor secvenţe cinematice excelent realizate. Kojima nu şi-a ascuns niciodată inclinaţiile “cinematografice”, iar Death Stranding reprezintă, fără urmă de îndoială, cel mai ridicat nivel pe care a reuşit să-l atingă din acest punct de vedere. Pe lângă Norman Reedus, toţi ceilalţi actori implicaţi în această poveste, precum Mads Mikkelsen, Léa Seydoux sau Margaret Qualley livrează prestaţii impecabile, iar punerea în scenă este demnă de creaţiile cu bugete imense de la Hollywood. Din acest punct de vedere, Death Stranding aminteşte de unele jocuri mai vechi, în care, după o perioadă de gameplay “solicitant”, erai răsplătit cu un “filmuleţ” menit să-ţi mai îndulcească amarul.

Death Stranding include însă şi o puternică “latură socială”, inspirată oarecum din mesajele pe care jucătorii şi le puteau lăsa între ei în Dark Souls. Kojima a mers însă mult mai departe, ducând interdependenţa dintre jucători la un nou nivel. Astfel, odată conectată o regiune la reţeaua de care aminteam la început, vei putea folosi structurile sau elementele ajutătoare construite de alţi jucători. Astfel, depăşirea unei prăpăstii devine o sarcină mult mai uşoară atunci când pe hartă îşi fac apariţia podurile construite de alţi utilizatori, în propriile lor sesiuni de joc, iar întâlnirea cu periculoasele spirite de dincolo de moarte ceva mai uşor de gestionat atunci când eşti avertizat de prezenţa acestora în zonă.

Majoritatea acestor structuri ajutătoare au, la rândul lor, mai multe niveluri de dezvoltare, şi pot fi upgradate cu ajutorul a diferite resurse. Unele dintre acestea pot fi găsite pe parcursul drumeţiilor interminabile ale lui Sam, în timp ce altele sunt obţinute drept recompensă pentru livrări efectuate cu succes. Alternativ, efectuarea de transporturi opţionale (nelegate de firul principal al poveştii) pentru o anumită aşezare duce la îmbunătăţirea relaţiei cu aceasta şi, implicit, la o cantitate mai mare de resurse pe care o poţi “recolta” din acel loc. Nu în ultimul rând, poţi recurge la reciclarea anumitor consumabile deja folosite pentru a obţine resurse suplimentare.

Tot în acest sens funcţionează şi câteva dintre elementele incluse în camera de repaus a lui Sam, în care personajul îşi poate trage sufletul între livrări. Astfel, folosirea toaletei sau a duşului incluse pot duce la obţinerea de noi resurse, utile in confruntările cu spiritele, în special cele nu atât de… umane. Camera lui Sam joacă şi rolul de “galerie a realizărilor” obţinute până în acel moment, aici fiind expuse costumele şi armele personajului, micuţul BB, statuete ale inamicilor doborâţi, obiectele de îmbrăcăminte decorative dobândite etc. Nu în ultimul rând, poţi destinde un pic atmosfera strâmbându-te, în diferite moduri, în oglindă.

În ceea ce priveşte prezentarea, Death Stranding este la cel mai înalt nivel, aspect oarecum normal având în vedere tradiţia jocurilor lui Hideo Kojima. Personajele arată foarte bine, mimica feţelor este excelent redată, punând în valoare jocul actorilor, iar decorurile vaste, pustii, deprimante şi apăsătoare sunt excelent reproduse cu ajutorul motorului grafic Decima, “împrumutat” de la Guerrilla Games (Horizon: Zero Dawn). Cel puţin la fel de importantă este şi performanţa, iar vestea bună este că framerate-ul este foarte constant, iar pe parcursul sesiunilor mele de joc nu am întâlnit sacadări, bug-uri deranjante sau crash-uri. Având în vedere actorii folosiţi, nu mai are rost să amintesc calitatea vocilor, Kojima alegând să puncteze momentele importante cu anumite melodii licenţiate, pe care le puteţi asculta şi în meniul jocului, odată deblocate.

După cum am amintit mai devreme, în ciuda depăşirii pragului primelor 20 de ore, am senzaţia că abia am spart “coaja” experienţei din Death Stranding, iar restul “miezului” din joc încă îmi rezervă multe, multe surprize. Aşadar, promit că voi reveni cu un review complet odată ce voi duce la final povestea lui Sam Porter Bridges.