Astral Chain Review: lanţul slăbiciunilor

Este greu să vorbeşti despre Astral Chain, cel mai nou titlu Platinum Games, fără să iei în calcul istoria de zece ani a acestui studio japonez. Din 2009, când a lansat MadWorld pentru Nintendo Wii şi Bayonetta pe PS3 şi Xbox 360, şi până în prezent, compania a produs în mare parte titluri de succes, extrem de apreciate de către fanii titlurilor de acţiune. Vanquish, Metal Gear Rising: Revengeance şi Nier: Automata sunt doar câteva dintre reuşitele studioului, iar Astral Chain pare să fie rezultatul experienţei pe care echipa de la Platinum Games a acumulat-o în ultimul deceniu.

La prima vedere, toate aceste titluri nu sunt foarte similare, putând fi încadrate în sub-genuri diferite ale jocurilor de acţiune la persoana a treia. Atunci când tragi linie însă, toate exprimă jucătorilor aceeaşi senzaţie: controlul unui personaj puternic, de neoprit. Pentru că luptele sunt practic fără consecinţe pentru aceste personaje, Platinum preferă să pună accentul pe gameplay, jucătorul fiind nevoit, mai degrabă, să ţină pasul cu abilităţile aproape infinite ale protagoniştilor. Totul nu este însă atât de uşor, întrucât inamicii nu iartă nimic, iar greşelile în execuţie sunt taxate imediat, iar acesta este motivul pentru care jocurile acestui studio sunt apreciate în special de către cei care nu se dau înapoi de la o provocare, mai ales pe nivelurile de dificultate ridicate.

De ce este necesară o astfel de mini-lecţie de istorie? Pentru că Astral Chain împrumută elemente din fiecare dintre jocurile precedente pe care Platinum le-a lansat, aplicându-le unei formule noi, chiar surprinzătoare.

În universul distopic din Astral Chain, omenirea este aproape de dispariţie, după ce un eveniment catastrofic a adus pe Pământ demonii Chimera din dimensiunea paralelă Astral Plane. Aceştia sunt invizibili pentru oameni, iar asta îi face extrem de periculoşi, întrucât pot ataca oricând şi de oriunde. Ca un gest disperat, omenirea s-a aliat sub un singur guvern numit UNION, iar supravieţuitorii s-au refugiat pe o insulă artificială imensă numită The Ark, care s-a dezvoltat rapid într-un megalopolis cu „aromă” cyberpunk. Aici, oamenii de ştiinţă au dezvoltat noi tehnologii care să permită trupelor speciale din brigada Neuron să poată vedea demonii Chimera şi chiar să îi captureze. Chimera „domesticiţi” sunt numiţi Legion şi pot fi controlaţi prin titularul Lanţ Astral (Astral Chain), însă doar anumiţi oameni pot cu adevărat să îşi sincronizeze mişcările perfect cu aceste creaturi.

Desigur, personajul principal este unul dintre aceşti utilizatori „speciali” ai Lanţului Astral. Jocul te pune la început să alegi între unul dintre doi fraţi gemeni (un bărbat şi o femeie). Cel pe care îl alegi devine protagonistul mut al jocului, în timp ce fratele sau sora primeşte automat numele Akira şi joacă rolul unui NPC foarte important în poveste. Indiferent de sexul pe care îl alegi pentru protagonist, acţiunea jocului se va desfăşura la fel. Personajul devine astfel un simplu avatar, fiind disponibile destule opţiuni de personalizare pentru cei care îşi doresc un erou cât mai excentric din punct de vedere vizual. Ba chiar poţi debloca multe accesorii şi costume de-a lungul jocului. Şi nu, nu există skin-uri vândute prin microtranzacţii şi nici cutiuţe de deschis. Totul de deblochează prin gameplay, dar oricum personalizarea vizuală nu are niciun impact asupra acţiunii.

Şi totuşi ce faci în Astral Chain? Deşi răspunsul simplu ar trebui să fie “te lupţi cu Chimera pentru a salva omenirea”, adevărul este că jocul de faţă este mult mai complex de atât. Spre diferenţă de titlurile de acţiune precedente de la Platinum, care ofereau o experienţă liniară, bazată doar pe misiuni succesive, Astral Chain are o abordare mai degrabă similară cu cea din Nier: Automata.

Înainte de fiecare misiune ai la dispoziţie întreaga secţie de poliţie Neuron, unde poţi interacţiona cu diverse personaje, multe dintre ele fiind şi parte integrală a firului narativ. Aici ai la dispoziţie automate de băuturi, înlocuitorul poţiunilor din acest titlu, ce oferă bonusuri în lupte, ai posibilitatea de a upgrada armele şi de a realiza scurte quest-uri. Nu vă gândiţi la obiective prea complexe: vorbim despre lucruri simple, dar distractive, iar sugestia mea este să le duceţi la bun sfârşit, întrucât resursele câştigate din rezolvarea lor vor fi foarte ajutătoare pe măsură ce povestea avansează, iar inamicii devin mai puternici. Sună puţin a RPG, însă elementele de upgrade sunt destul de simpliste. Nu vorbim despre o progresie legată de puncte de experienţă, nivel sau loot. Totul se bazează mai degrabă pe diverse resurse pe care le dobândeşti fie prin rezolvarea de quest-uri, fie prin eliminarea de inamici.

Odată ce ai rezolvat tot ce e de făcut prin sediul poliţiei, poţi începe următoarea misiune. Jocul este împărţit pe „dosare”, iar fiecare este precedat de o astfel de vizită la sediul Neuron, aşa că te vei familiariza rapid cu acesta de-a lungul celor 11 misiuni principale şi celor aproximativ 25 de ore de joc necesare pentru a termina majoritatea conţinutului disponibil.

Misiunile sunt însă împărţite în două secţiuni. Prima te plasează de obicei într-un hub explorabil, nu foarte diferit faţă de ce vedem în jocurile Yakuza. Aici există din nou obiective principale şi obiective secundare. Poţi rezolva quest-urile secundare pentru a câştiga resurse în plus, sau poţi alege să mergi la obiectivul principal, care constă în general într-o investigaţie. Astral Chain conţine un mod de „detectiv” numit IRIS, care poate dezvălui diverse indicii, folosite apoi pentru a rezolva anumite quest-uri. Având la dispoziţie mai multe indicii, poţi rezolva „cazul”. De obicei, în aceste momente se întâmplă ceva rău, sau descoperi un nou Chimera şi îl urmăreşti în Planul Astral. Chiar dacă şi quest-urile secundare pot avea uneori secvenţe de luptă, abia aici începe adevărata acţiune a jocului.

În timp ce componentele de pregătire pentru misiune şi investigaţie ajută la clădirea universului din Astral Chain, deliciul jocului este reprezentat, cu siguranţă, de sistemul de luptă, care este aproape unic în gaming, ceva ce nu m-aş fi aşteptat să zic în 2019, când mai totul s-a inventat deja în materie de stiluri de joc. Personajul principal are la dispoziţie trei arme: un pistol, un baston telescopic şi o sabie supradimensionată, care nu pot fi schimbate pe parcurs, precum şi o serie limitată de mişcări.

Dacă acesta ar fi tot sistemul de luptă din Astral Chain, am avea de a face cu cel mai plictisitor titlu de la Platinum, întrucât există un singur buton de atac, iar variaţiile de combo-uri sunt puţine. Mai pot fi deblocate câteva mişcări pe parcurs, însă nu poţi decât să loveşti cu una dintre cele două arme melee, una care oferă un atac uşor, dar rapid, şi una mai lentă, dar cu putere mai mare. Pistolul poate părea ineficient la început, însă mai târziu îşi arată adevărata valoare. De fapt, fiecare dintre arme este realizată pentru a învinge anumite tipuri de inamici, iar descoperirea combinaţiei de armă/inamic este parte a plăcerii de a juca Astral Chain.

Cea mai mare satisfacţie o oferă însă Legion-ul, sau mai bine zis Legion-urile, întrucât porneşti jocul cu unul singur, dar ajungi să strângi o „colecţie” de cinci astfel de demoni „îmblânziţi” pe parcurs, fiecare cu abilităţile sale speciale. Cel de bază se numeşte Sword Legion şi atacă, evident, cu o sabie. Fiind o componentă atât de importantă, Legion-ul este limitat pentru a nu face jocul prea uşor. În primul rând, aceştia pot fi folosiţi pe perioade scurte de timp, fiind pornit un indicator de energie în timpul utilizării. Apoi, Legion-ul nu se poate depărta foarte mult de protagonist, fiind legat de acesta prin Lanţul Astral.

Şi aici apare probabil cea mai impresionantă parte a sistemului de luptă: chiar dacă Legion-ul este controlat în mare parte de AI, jucătorul poate oricând să ţină apăsat un buton pentru a mişca Legion-ul pe câmpul de luptă. Asta pentru că poziţionarea poate fi extrem de importantă. Anumiţi inamici au atacuri de tip „charge”, foarte bine redate pe ecran printr-un efect care arată calea. Dacă însă lanţul este în calea acestui charge, protagonistul şi Legion-ul pot prinde inamicul ca într-o praştie şi îl pot arunca în direcţia opusă, cauzând damage şi câteva momente de „stun”.

O altă mecanică interesantă este „înfăşurarea” inamicilor în Lanţul Astral, acţiune care îi opreşte pe loc şi îi ţine captivi pentru câteva momente de vulnerabilitate. Odată cu upgrade-ul fiecărui Legion în parte, Lanţul poate căpăta şi alte abilităţi, precum electrificarea, activarea unor ţepi de-a lungul său sau chiar „ruperea” lanţului, activând o abilitate de tip „rage” a Legion-ului. Pe lângă Sword există şi Arrow, Arm, Beast şi Axe Legion, iar fiecare are un Skill Tree dedicat, cu abilităţi unice şi upgrade-uri pentru atac, defense şi mişcări speciale.

Este interesantă însă integrarea în lupte a fiecărui Legion, întrucât upgrade-urile aduc de la sine şi posibilitatea de a combina atacurile clasice ale armelor din dotare cu cele ale Legion-ului. Da, „demonul de companie” poate fi trimis la luptă pentru a ataca inamicii din jur, însă atunci când apare efectul „de strălucire” în timpul unui combo, poţi chema Legion-ul pentru un atac special, în tandem. Unele atacuri pot fi prelungite pentru două sau trei şarje de acest gen consecutive, pentru damage mai mare, dar trebuie ca apăsarea de buton să fie precisă de fiecare dată. Atunci când totul merge perfect, luptele din Astral Chain devin o coregrafie violentă, impresionantă atât în ceea ce priveşte damage-ul „livrat”, cât şi din punct de vedere vizual.

Jocul se „complică” puţin şi cu diverse build-uri de Legion-uri, fiecare putând echipa mai multe „skill-uri” pe care le poţi găsi în lupte, care adaugă bonusuri pasive pentru damage, sau atacuri critice, sau chiar pot adăuga abilităţi noi. Spre final poţi găsi chiar un skill care activează automat atacul sincronizat, anumite secvenţe devenind un soi de lupte pe „pilot automat”. Desigur, atenţia la ceea ce se întâmplă pe ecran este foarte importantă, întrucât inamicii nu iartă nicio greşeală.

Pentru momentele când trebuie să te fereşti ai un buton de dodge similar celui din Bayonetta, pentru a învinge anumiţi inamici există posibilitatea de a „tăia” conexiunea acestuia cu scutul asemeni modului Zandatsu din Metal Gear Rising, poţi ţinti manual cu Arrow Legion ca într-un shoooter (ceva împrumutat de la Vanquish), iar anumite secvenţe din joc necesită apăsarea frenetică pe stick-urile analogice într-o manieră similară cu MadWorld. Pentru acele secvenţe însă, recomand apăsarea mai puţin violentă, mai ales pe stick-urile fragile de pe Joy-Cons. Personal, am jucat Astral Chain pe ecranul televizorului aproape în totalitate, cu un Pro Controller, experienţa de joc fiind impecabilă din punctul de vedere al controlului. Dacă aveţi la dispoziţie doar mini controllerele care vin în pachetul consolei, încercaţi să le menajaţi.

Există şi un mod cooperativ local, în care un jucător controlează protagonistul şi celălalt Legion-ul, însă în lipsă de parteneri care să ţină pasul cu acţiunea uneori haotică de pe ecran, nu l-am putut testa. Schema de control pentru co-op sugerează însă că fiecare jucător poate folosi câte un joy-con, iar jumătate din abilităţile pe care le ai la dispoziţie în mod normal se transferă către cel de-al doilea jucător. Este un concept interesant, mai ales că se potriveşte foarte bine cu subiectul şi acţiunea din Astral Chain.

Spuneam pe la început că sunt necesare aproximativ 25 de ore pentru a vedea finalul poveştii, însă adevărul este că aceste ore pot fi reduse la vreo 20, pentru cei care nu vor să parcurgă toate misiunile secundare şi pot fi prelungite chiar şi la 40, pentru cei care vor să termine şi dosarul 12, ultimul, care apare după finalul poveştii. Acesta constă în peste 70 de challenge-uri cu dificultate ridicată, ceva ce parcă lipsea din majoritatea titlurilor Platinum Games. Având la dispoziţie abilităţile de nivel înalt, aceste challenge-uri sunt perfecte pentru cei care apreciază sistemul de luptă din Astral Chain şi vor provocări mai mari decât în campania principală. Desigur, aceste valori sunt pentru parcurgerea jocului pe dificultatea medie „Platinum Standard”. Există şi un mod „extrem”, cât şi un mod dedicat începătorilor, pentru cei care vor să se familiarizeze cu sistemul de luptă, sau care preferă povestea faţă de dificultatea în luptă.

O problemă cu care se confruntă Astral Chain spre final este însă repetitivitatea. Odată ce ai găsit o combinaţie de abilităţi care funcţionează pentru fiecare Legion în parte, va fi greu să mai experimentezi, iar multe dintre lupte vor decurge în mare parte la fel, cu aceleaşi animaţii care se repetă de fiecare dată. Din fericire, Platinum nu aruncă în luptă întotdeauna aceleaşi combinaţii de inamici, jucătorul fiind tot timpul implicat. Chiar dacă, pentru cineva care doar priveşte din exterior, poate părea că Astral Chain este un simplu „button masher”, jucătorii experimentaţi nu apasă total aleatoriu pe butoane. Poate că mai multe upgrade-uri şi pentru personajul principal nu erau o idee rea, pentru a adăuga puţin mai multă varietate în gameplay (poţi mări doar damage-ul armelor şi îmbunătăţi Legatus, dispozitivul care stochează Legion-urile, prin upgrade-uri incrementale).

Fiind un joc pentru Nintendo Switch, nu aveam mari aşteptări la nivel vizual de la Astral Chain, însă Platinum Games a luat nişte decizii foarte bune care transformă acest titlu într-unul dintre cele mai arătoase de pe platformă. Totul porneşte de la stilul artistic cel-shaded, care se potriveşte perfect cu design-ul personajelor, inspirat de anime-urile japoneze. Apoi avem o utilizare inteligentă a hardware-ului, arhitectura nivelurilor fiind simplistă, iar accentul pus pe efectele speciale de particule, reflexii şi shadere colorate, care sunt prezente peste tot şi maschează din problemele vizuale ce ar putea apărea. În cele din urmă, avem o rezoluţie dinamică, care scade atunci când jocul nu poate fi afişat la un framerate de 30fps folosind 1080p nativ. Avem parte şi de mici sacadări rare, acestea nefiind însă o problemă.

Singurul lucru care ar putea fi deranjant este lipsa unei soluţii de antialiasing eficiente, marginile obiectelor fiind foarte „ascuţite” în anumite situaţii. Totuşi, în mişcare, totul arată foarte bine, ba chiar uneori „prea bine”, având în vedere hardware-ul pe care rulează. Secţiunea introductivă cu motocicleta, helipad-ul Neuron pe timp de noapte şi confrutările cu anumiţi boşi sunt de-a dreptul impresionante, comparabile cu ceea ce am văzut şi pe console mai puternice, precum Xbox One sau PlayStation 4.

Experienţa Platinum Games este completată de o coloană sonoră excelent pusă la punct, cu acorduri orchestrale, secţiuni de chitară electrică, efecte de muzică electronică, diverse coruri vocale şi chiar muzică ambientală „de lift”, pentru momentele mai relaxate. Toate acestea sunt de multe ori combinate între ele, rezultatul fiind în completă sincronizare cu stilul artistic şi acţiunea din joc. Din păcate, la capitolul voice acting, Astral Chain suferă pe alocuri de „sindromul” anime, unele voci fiind parcă prea piţigăiate. Totuşi, ca un întreg, stilul artistic şi majoritatea vocilor se potrivesc bine, însă sincronizarea buzelor, realizată doar pentru limba japoneză, este dezamăgitoare.

În concluzie, Astral Chain este un titlu care nu ar trebui să lipsească din colecţia de jocuri pentru consola Nintendo Switch a niciunui fan al titlurilor de acţiune. Pentru admiratorii studioului Platinum Games, acesta este un titlu de neratat. De fapt, Astral Chain poate fi un motiv bun pentru a cumpăra un Nintendo Switch, pentru cei care nu au unul, mai ales acum, când există pe piaţă mai multe opţiuni. Astral Chain nu este doar unul dintre cele mai bune jocuri de Switch de anul acesta, ci şi unul dintre titlurile de referinţă din 2019, indiferent de platformă. Acest lucru conferă un plus de încredere în studioul Platinum Games şi în parteneriatul acestuia cu Nintendo, următorul titlu ce urmează să fie lansat de cele două companii fiind Bayonetta 3, un joc pe care fanii Platinum cu siguranţă îl aşteaptă.