Days Gone Review: zombies second hand

Days Gone, cel mai recent joc ieşit pe porţile Bend Studios, reprezintă un caz ciudat în rândurile titlurilor exclusive pentru PlayStation 4 pe care Sony le-a publicat în ultimii ani. Compania japoneză ne-a obişnuit cu titluri deosebite, în care factorul emoţional este împins la extrem, acompaniat fiind şi de un gameplay pe măsură, dar şi de o finisare exemplară. Iar God of War, lansat în aceeaşi perioadă a anului trecut, este un exemplu cât se poate de concludent în acest sens. Şi, din păcate, Days Gone nu reuşeşte să exceleze când vine vorba de niciuna dintre aceste trei componente vitale. Înainte de a continua însă, vă recomand să parcurgeţi şi preview-ul nostru exclusiv pentru Days Gone, pentru a înţelege mai bine ce îşi propuseseră cei de la Bend Studios să realizeze cu acest titlu.

Am amintit factorul emoţional caracteristic unor jocuri de la Sony, The Last of Us fiind probabil titlul care a reuşit cel mai bine să atingă corzile sensibile ale jucătorilor din toată lumea. Coincidenţă sau nu, Days Gone propune o premisă de bază similară: o bună parte a populaţiei a fost transformată în nişte creaturi similare zombilor – Freakers –, declaşându-se astfel un deja-vu post-apocaliptic, în care protagonistul îşi pierde soţia, chiar în secvenţa introductivă a jocului. Iar firea eroului principal este poate unul dintre cele mai echilibrate elemente narative din Days Gone, Deacon St. John etalându-şi caracterul de biker “supărat pe lume”, care ar putea să se descurce în orice situaţie, dar şi păstrând o latură sentimentală, vulnerabilă şi înţelegătoare faţă de semeni. Iar în unele momente ale poveştii, de un ridicol aproape dus la extrem, această conexiune cu Deacon a fost poate singurul motiv pentru care am ales totuşi să duc jocul până la capăt.

Chiar dacă este evident faptul că Days Gone a împrumutat de la The Last of Us mai mult decât era cazul, nu a facut-o deloc într-un mod inspirat. În timp ce povestea creaţiei celor de la Naughty Dog puncta cu măiestrie pe întregul parcurs al jocului, culminând cu un sfârşit pe cât de “sec”, pe atât de satisfăcător, Days Gone reuneşte sub “aripa sa narativă” o sumedenie de stereotipuri post-apocaliptice, unele insuficient dezvoltate, iar altele de-a dreptul ridicole. Dacă până undeva, spre jumătatea aventurii lui Deacon, am putut cât de cât să rezonez cu motivaţiile eroului principal, după depăşirea acestui prag pur şi simplu nu mi-a mai păsat, povestea fiind lungită într-un mod mult prea artificial. Nu ajută nici scenariul stângaci scris şi structurat şi nici încăpăţânarea cu care anumite secvenţe cinematice ţin să întrerupă gameplay-ul.

Aminteam în preview că Days Gone nu reprezintă abordarea open world tipică, cei de la Bend Studios optând pentru integrarea în poveste a fiecărei misiuni sau activităţi din joc, fie principală, fie opţională. Astfel, povestea stereotipică, telenovelistică în unele instanţe, îşi lasă amprenta grea şi asupra porţiunii de gameplay. Pentru început, lucru pe care l-am remarcat şi în ediţia de preview pe care am avut ocazia să o încerc cu câteva luni în urmă, cam tot ce înseamnă jocul efectiv Days Gone suferă de o evidentă lipsă de finisare, de la modul în care sunt scriptate misiunile, la bătăliile cu anumiţi boşi, confruntările armate, controlul motocicletei sau chiar modalitatea în care se deplasează personajul principal şi interacţionează cu anumite elemente ale mediului înconjurător. Sigur, poate în comparaţie cu alte jocuri indie sau Early Access, Days Gone nu face o impresie atât de proastă, însă, atunci când este pus faţă în faţă cu alte titluri exclusive de la Sony (cum ar fi Uncharted, God of War sau Spider-Man), este evident că avem de-a face cu un produs mult mai stângaci, care “joacă într-o ligă inferioară” faţă de acestea.

Spre exemplu, toata tensiunea şi dramatismul unei lupte cu un urs infectat (una dintre bătăliile importante din joc) se duce pe apa sâmbetei când observi cum se mişcă acel animal, ce animaţii şi atacuri scriptate are, vizibile de la o poştă, şi cât de rigide sunt reacţiile lui Deacon. Trăieşti cam acelaşi sentiment ca atunci când îţi este explicat mecanismul din spatele unui truc magic spectaculos. Doar că aici nu este nimic spectaculos, ci doar monoton şi previzibil.

Să mai amintim şi de alte două elemente definitorii pentru experienţa din Days Gone: motocicleta lui Deacon şi confruntările cu hoardele de Freakers, formate din sute de astfel de monştri. Ei bine, motocicleta, acest element de-a dreptul vital pentru un biker, dar şi singura modalitate de transport rapid din acest joc, se controlează într-un mod deloc exact, după cum am menţionat şi în preview-ul pentru Days Gone. Aportul upgrade-urilor pe care i le poţi aplica pe parcursul jocului este insignifiant, acestea jucând mai degrabă rolul unor piedici artificiale, pe care trebuie să le treci pentru a putea finaliza anumite misiuni din joc (cum ar fi urmăririle şi doborârile altor bikeri, şi acestea de o banalitate jignitoare câteodată).

Măcar nu trebuie să suportăm foarte mult călătoriile extinse pe motor, acestea putând fi “sărite” cu ajutorul funcţiei de Fast Travel. Evident, dacă aţi curăţat drumurile de cuiburile de Freakers (unul dintre puţinele elemente ale jocului care oferă o oarecare satisfacţie), şi dacă aveţi suficientă benzină. Cel puţin în prima parte a jocului, “autonomia” motocicletei lui Deacon este de-a dreptul ridicolă, aceasta neputând parcurge nici măcar 2km fără a avea nevoie de o realimentare. Din fericire, benzinăriile abandonate sau canistrele de combustibil sunt destul de uşor de întâlnit, însă rămâne problema timpului irosit cu aceste operaţiuni repetitive. De altfel, până şi cei de la Bend Studios au devenit conştienţi în privinţa acestui inconvenient, in anumite misiuni rezervorul motocicletei lui Deacon devenind infinit, fiind abandonată astfel orice urmă de game design consistent.

Cât despre hoardele de Freakers, atât de mediatizate în perioada premergătoare lansării jocului, nu ştiu câţi dintre jucători vor avea răbdarea necesară pentru a ajunge la confruntările cu acestea. Ce-i drept, veţi putea întâlni una chiar în prima parte a jocului, însă este mult mai recomandat să o evitaţi folosind mecanicile de tip stealth, mai ales că, în acel moment al poveştii, Deacon nu va avea echipamentul necesar pentru a face faţă unei astfel de ameninţări. Deşi primeşti nişte teasere pe parcurs, înfruntarile cu aceste hoarde nu vor avea loc decât în ultima parte din joc, după ce ai parcurs deja zeci de ore de gameplay repetitiv.

Adăugaţi în această ecuaţie şi 99% dintre misiunile secundare, care implică vânarea unui fugar baricadat într-o tabără de bandiţi sau pur şi simplu eliminarea unei astfel de tabere, care scot în evidenţă şi slăbiciunile schimburilor de focuri (una dintre cele mai reuşite componente din Days Gone, de altfel), şi aveţi în faţă imaginea unui joc, care deşi a promis multă poveste, livrează, mai degrabă, mult conţinut repetitiv, de umplutură. Dacă nu se încăpăţânau să realizeze un joc open world cu o poveste de 30 de ore, cei de la Bend Studios ar fi putut să filtreze tot acest conţinut şi să pună la punct o experienţă liniară de vreo zece ore, care să reunească momentele mai importante ale poveştii; Days Gone ar fi ieşit un joc mult mai bun în acest caz.

Pentru a nu fi nedrept cu Days Gone, trebuie să recunosc că, în mare parte, componenta sa grafică se ridică la nivelul de pretenţii caracteristic unui titlu exclusiv provenit de la Sony. Sălbăticia din Oregon este bine reprodusă, cei de la Bend Studios reuşind să adapteze tehnologia Unreal Engine la nevoile proprii, atât mediul de joc, cât şi personajele (mai ales în secvenţele cinematice) arătând foarte bine. Nivelul artistic nu ajunge la standardele impuse de Red Dead Redemption 2, spre exemplu, însă putem spune că aspectul jocului este unul dintre capitolele pentru care Bend Studios ar merita să fie lăudaţi. Şi aici însă se face simţită o lipsă de finisare, multă lume plângându-se de probleme tehnice, freeze-uri, framerate mic etc. Din fericire, pe parcursul sesiunii mele de testare, nu am întâlnit probleme grave, versiunea finală a lui Days Gone dovedindu-se, cel puţin la nivel tehnic (PS4 Pro, 4K, HDR), o experienţă plăcută şi fluentă (ajutată, ce-i drept, şi de cele câteva patch-uri publicate înainte şi după lansare). Sigur, am avut parte de unele scurte pauze în care jocul încarca datele în fundal, însă nimic care să facă uitat modul în care vântul bătea, duios, prin vegetaţia din Days Gone.

Cât despre partea audio, lucrurile stau în general bine, cu menţiunea că actorii ce dau viaţă personajelor din joc nu pot face minuni, având în vedere scenariul submediocru cu care au fost nevoiţi să lucreze. Spre exemplu, Sam Witwer face o treabă admirabilă în rolul lui Deacon St. John, însă, chiar şi aşa, există o inconstanţă evidentă în modul în care sunt redate anumite replici: protagonistul parcă suferă de psihopatie, dialogurile echilibrate şi liniştite fiind urmate de urlături şi ieşiri în decor complet nepotrivite în anumite contexte. Merită scoase în evidenţă şi toate zgomotele inumane produse de Freakers, înregistrate de Travis Ryan, solistul trupei de metal extrem Cattle Decapitation. Muzica, pe de altă parte, n-are nimic de-a face cu acest gen, singurele porţiuni pe care le-am reţinut fiind cele câteva melodii ce marchează deplasările mai lungi cu motocicleta din misiunile principale, un rock uşurel “de drum” fără prea mare aport emoţional, având în vedere povestea slabă din joc.

Poate vi se pare că am fost prea critic cu Days Gone în rândurile de mai sus. Posibil, însă Sony ne-a obişnuit cu un nivel calitativ pe care titlul celor de la Bend Studios pur şi simplu nu reuşeşte să-l atingă. Sigur, dacă subiectul apocalipsei cu zombi va este încă străin, dacă n-aţi urmărit seriale precum The Walking Dead sau dacă n-aţi apucat să parcurgeţi jocuri precum The Last of Us sau Far Cry, atunci probabil că vă veţi distra copios cu Days Gone. Pentru restul lumii însă, există alte opţiuni mult mai bune.