The Occupation Review: o investigaţie ratată

Trebuie să recunosc că, atunci când am aflat prima oară despre The Occupation, am fost destul de entuziasmat, premisele unui joc de aventură indie, cu mecanici ceva mai speciale, fiind suficiente pentru a-mi trezi interesul. Entuziasm care a continuat şi atunci când m-am trezit în inbox cu codul de review al jocului: mă aşteptam la câteva ore de gameplay nu neapărat revoluţionar, însă ceva mai original decât ceea ce livrează în mod obişnuit actualele jocuri AAA. Ce am primit însă m-a dezamăgit profund.

Şi asta pentru că The Occupation s-a dovedit a fi o experienţă relativ confuză, un joc care nu ştie exact ce vrea să fie: parte adventure, parte stealth, parte walking simulator, niciuna dintre componente nereuşind să se facă remarcată aşa cum ar trebui. Confuzia apare încă de la început, atunci când eşti aruncat direct în joc fără să ştii de ce trebuie să îndeplineşti obiectivul ce îţi este indicat. De altfel, povestea din The Occupation îţi este servită cu linguriţa, prin intermediul indiciilor pe care ai ocazia să le găseşti de-a lungul investigaţiei tale, existând riscul ca, la sfârşitul jocului, să rămâi cu mai multe semne de întrebare decât aveai la începutul său.

Pe scurt, jucătorii intră în pielea unui jurnalist de investigaţii cu experienţă. Acesta ia “la scărmănat” clădirile unei corporaţii care joacă un rol important în impunerea unei legi ce promite să îngrădească drepturile şi libertăţile populaţiei britanice, sub pretextul protejării ţării de ameninţările venite, în primul rând, din exterior. Această investigaţie se desfăşoară pe parcursul a patru ore, în timp real, şi constă în câteva interviuri cu persoanele aflate în poziţii-cheie în cadrul acestei corporaţii. Pentru a avea însă “subiecte de conversaţie” cu aceste personaje, eroul nostru trebuie să caute tot felul de indicii prin aceste clădiri, să pătrundă în zone restricţionate, să se ferească de ofiţerii de securitate etc.

Poate cea mai mare problema constă însă în lipsa de informaţii oferite iniţial, forţându-te, cel puţin pentru o vreme, să bâjbâi pentru a te obişnui cu mecanicile de joc. Şi asta în timp ce timpul curge, fiecare interviu beneficiind de “o perioadă de pregătire” de maximum o oră. Şi astfel pierzi minute preţioase încercând să înţelegi ce vrea de fapt The Occupation de la tine. Şi, când începi să pricepi că totul se rezumă la furişatul prin ţevile de aerisire, la sustrasul de e-mail-uri pe dischete, la tipăritul acestora pentru a le trimite prin fax sau pentru a afla diferite coduri de acces, optimismul iniţial începe să se dezumfle, mai ales când eşti nevoit să repeţi aceste acţiuni câteva ore la rând. Nu ajută nici faptul că operaţiuni banale, precum deschiderea unui panou sau a unei ferestre, consumă prea mult timp, atât mişcările personajului, precum şi combinaţiile de butoane folosite pentru aceste acţiuni fiind inacceptabil de lente.

Iar întreaga investigaţie, şi aşa neintuitivă, este îngreunată şi de secvenţele de stealth în care trebuie să eviţi ofiţerul de securitate care “bântuie” prin clădiri. Care are, de cele mai multe ori, capacitatea inumană de a te detecta prin pereţi sau chiar de la un alt etaj faţă de cel în care te afli tu la acel moment. “Nicio problemă”, aţi zice, “încarc salvarea de la checkpoint-ul anterior şi încerc din nou”. Ei bine, această banală operaţiune nu este posibilă în The Occupation, producătorii luând decizia de neînţeles de a permite salvarea progresului doar între capitole, la finalul fiecărui interviu menţionat mai devreme. Lăsând la o parte imposibilitatea de a găsi toate indiciile necesare pentru un interviu eficient în perioada premergătoare acestuia, această limitare absurdă te pune în ingrata situaţie de a lua totul de la început dacă trebuie să pleci undeva şi nu ai timp să termini un capitol, dacă cumva se întrerupe curentul, crashează jocul etc.

Astfel, poţi rata informaţii importante referitoare la aşa-zisa poveste, senzaţia că “avansezi în gol” în cadrul jocului accentuându-se şi mai mult. Şi mai bine nu amintim de bug-urile prezente la tot pasul, în care obiecte vitale pentru progres se pierd în mod misterios, sau inexplicabila inabilitate a personajului principal de a purta mai multe obiecte de acelaşi tip (la ce mai foloseşte servieta pe care o ai cu tine aproape permanent dacă nu poţi căra în ea două dischete în acelaşi timp?).

Trist este şi că aceste decizii de design stângance trag foarte mult în jos alte componente reuşite ale jocului, precum grafica deloc rea sau vocile excelente ale actorilor ce dau viaţă personajelor. Ca menţiune personală însă, din cauza FOV-ului, cumulat cu viteza de deplasare şi framerate-ul variabil din ediţia pentru PS4 Pro a jocului, sesiunile mai lungi de The Occupation mi-au lăsat o stare de rău şi greaţă, pe care n-am mai întâlnit-o în ultima vreme decât în cazurile anumitor titluri VR.

Este păcat, pentru că anumite părţi ale investigaţiei din The Occupation, atunci când jocul te lasă să faci unele legături logice ce duc la dezvăluirea unui fir narativ important, se pot dovedi plăcute. Dacă nu existau limitele de timp absurde, care te forţează să faci totul pe fugă şi să nu poţi explora şi face deducţiile în ritmul tău, şi dacă producătorii realizau importanţa vitală a introducerii unui sistem de salvări mai intuitiv şi permisiv, The Occupation s-ar fi putut dovedi a fi o experienţă mult mai coerentă şi distractivă.