Fist of the North Star Lost Paradise Review: sufletu’ pereche n-are

Nu am ascuns niciodată faptul că suntem fani ai serie Yakuza. SEGA a facut o treabă excelentă în ultimul timp, lansând inclusiv vechile titluri cu haine noi şi prezentând publicului din vest una dintre cele mai frumoase poveşti spuse vreodată prin intermediul acestui mediu. Cum asemănările dintre jocurile Yakuza şi Fist of the North Star: Lost Paradise sunt mai mult decât evidente, bineînţeles că ne-am pus pe treabă cu aşteptări destul de mari. Am descoperit însă ca titlul ne comunică mai mult decât aveam impresia la prima vedere. Nu au pierdut doar paradisul, ci şi jocul pe undeva prin dunele apocaliptice ce înconjoară oraşul Eden. Dar hai să o luăm cu începutul.

Eroul principal, Kenshiro, pleacă în căutarea iubitei lui, Yuria. Dragostea îl poartă prin tot felul de locuri şi îl determină să ucidă spectaculos, folosind un stil de arte marţiale denumit Hokuto Shinken. De fapt, el este chiar maestrul acestui stil, stăpânind o serie de tehnici mortale cu care vă veţi familiariza rapid. După un timp relativ scurt prin sălbăticie, Kenshiro ajunge în Eden, oraşul în care se petrece acţiunea principală. Va evolua de la statutul de deţinut până la cel de apărător al acestui oraş şi al locuitorilor săi, trecând printr-o grămadă de aventuri şi descoperindu-i secretele bine păstrate.

La bază, Fist of the North Star: Lost Paradise nu se îndepărtează prea mult de Yakuza. Străbaţi oraşul de-a lung şi de-a lat pentru a rezolva tot felul de probleme care apar pe parcurs şi, din când în când, te baţi cu personaje denumite generic villain A şi villain B. Nu am avut neapărat o problemă cu asta şi nici cu faptul că toţi sunt practic identici. Dimpotrivă, aceste scurte momente de luptă sunt extrem de folositoare pentru a exersa tehnicile deblocate şi a câştiga experienţă. Din nefericire, nu ai posibilitatea să alegi o tehnică anume pentru a o folosi într-o anumită situaţie. De exemplu, una dintre cele mai eficiente tehnici presupune rotirea prin aer a unui inamic pentru ca, mai apoi, să-l arunci şi el să explodeze. Dacă se află şi alţi inamici în jurul tău, îi vei lovi şi pe ei.

Din păcate însă, nu poţi să-ţi alegi tehnica pe care Kenshiro urmează să o folosească, aşa că, dacă ai noroc să fie fix asta când eşti înconjurat de inamici, atunci te bucuri ca un copil mic care primeşte o acadea. Dacă nu, înghiţi în sec şi îţi zici că poate data viitoare o să fie altfel. Neavând niciun control asupra tehnicilor speciale este deosebit de frustrant uneori, dar, pe de alta parte, sistemul de luptă este unul simplu şi accesibil tuturor. Putem deci înţelege oarecum decizia pe care producătorii au luat-o în acest sens.

Modul în care personajul se dezvoltă va fi unul familiar dacă aţi mai jucat şi alte titluri din seria Yakuza. Până şi meniul este aproape identic, fiind extrem de uşor să foloseşti consumabilele pe care le obţii sau să deblochezi tehnici noi şi să-ţi îmbunătăţeşti anumite caracteristici. Vei obţine pe parcurs sfere de mai multe tipuri care îţi permit să-ţi alegi calea pe care mergi. Vrei să deblochezi tehnici noi? Poţi. Vrei să-ţi măreşti bara de viaţă sau puterea atacurilor? Poţi. Vrei să aduni energie pentru a-ţi manifesta aura de războinic mai repede? Poţi şi asta. Şi nu doar atât. Învingând anumite personaje primeşti şi nişte pietricele pe care le poţi folosi pentru a fabrica talismane puternice.

Sistemul funcţionează şi realizezi destul de repede că, în ciuda luptelor repetitive, vei putea să-l dezvolţi pe Kenshiro fix aşa cum doreşti şi cum ţi se pare ţie că te descurci mai bine. Vrei să stăpâneşti doar câteva tehnici esenţiale, însă vrei ca atacul tău să fie unul devastator? Sau te bazezi pe cât mai multe tehnici şi ai inventarul plin de provizii ca să-ţi refaci viaţa în timpul unei lupte mai dificile? Vei fi nevoit să te gândeşti la asta înainte să te apuci să investeşti sferele pentru că, apoi, nu mai ai cale de întoarcere şi vei fi nevoit să reiei jocul de la început.

În spiritul Yakuza, Kenshiro va rezolva diverse probleme prin Eden şi se va împrieteni cu o serie de personaje, care îl vor ajuta în căutarea lui. Pe de altă parte, jocul îţi „aruncă” aproape în fiecare capitol câte un nou răufăcător cu care te vei lupta mai mult ca sigur în secţiunea respectivă. Modul în care aceştia apar este puţin forţat şi, la un moment dat, stai şi te întrebi care este practic diferenţa dintre Kyo-oh şi Ken-oh sau între celelalte stiluri de arte marţiale de a căror existenţă tot afli pe parcurs. Jocul nu prea îşi pune problema backstory-ului pentru personajele negative şi, din cauza asta, nu prea îţi pasă de ei. Aşa cum apar, aşa şi dispar, în general în acelaşi capitol al jocului. Şi e păcat pentru că un antagonist puternic dă întotdeauna forţă unei poveşti.

La un moment dat îţi spui că mai rău de atât nu se poate. Ba se poate. În joc avem parte şi de misiuni secundare. În seria Yakuza însă ele erau opţionale. Le observai în jurul tău şi te duceai să te bagi în vorbă cu cei care aveau diverse probleme. Însă nu te obliga nimeni să faci asta. În Fist of the North Star: Lost Paradise, ele îţi sunt băgate pe gât. Suntem invadaţi. Trebuie să te duci urgent să rezolvi problema de la porţile oraşului şi să opreşti invazia. Dar vai, s-a pierdut un căţeluş şi tu trebuie să pui pauză încercării de a salva oraşul pentru a găsi potaia. Nu, nu este o situaţie din joc, însă fix aşa te simţi. Nu dai doi bani pe acea poveste secundară, însă nu poţi să avansezi până când nu se termină. Înţeleg că povestea principală a jocului este relativ scurtă, dar nu este cazul să o lungeşti artificial în felul asta.

Din fericire, poţi să ieşi din oraş cu o maşină pe care o obţii la un moment dat. Deşertul apocaliptic este oarecum sărăcăcios, însă vei găsi diverse materiale pe care le poţi folosi pentru crafting, te poţi bate cu găşti imense de răufăcători şi poţi vizita câteva locaţii interesante. Vei avea parte din fericire şi de un fast travel către anumite puncte de pe hartă deja descoperite, deci nu putem spune că te încurcă plimbările de genul ăsta, dar nici nu ni s-au părut extrem de folositoare. Iar până când nu dezvolţi puţin maşina, mai ales cauciucurile, controlul este pur şi simplu infect.

În ciuda unor probleme evidente, Fist of the North Star: Lost Paradise este distractiv dacă nu ai aşteptări prea mari. Pe de alta parte, nici nu ai cum să nu ai aşteptări de la un studio şi un publisher care au livrat până acum doar titluri pline de substanţă, cu multiple fire narative care se intersectează şi cu personaje care evoluează pe baza unor valori puternice. Probabil că fanii înrăiţi, care au urmărit seria manga pe care se bazează jocul, îl vor privi cu totul altfel, însă pentru noi ceilalţi, Fist of the North Star: Lost Paradise este un joc care şi-a pierdut şi sufletul undeva prin deşert.