Red Dead Redemption 2 Review: sfârşitul unei epoci

Red Dead Redemption 2 a fost, fără urmă de îndoială, cel mai mediatizat joc video al anului. “Vinovate” sunt atât reputaţia celor de la Rockstar Games, popularitatea aproape incredibilă de care încă se bucură seria Grand Theft Auto (GTA V este considerat cel mai de succes produs de divertisment al tuturor timpurilor!), cât şi nivelul calitativ al primului Red Dead Redemption, toate acestea ridicând cel de-al doilea joc al seriei până pe cele mai înalte poziţii ale topurilor de vânzări din toată lumea.

Aşadar, să vii cu două luni mai târziu cu o recenzie tradiţională este oarecum inutil, majoritatea celor care şi-au dorit cea mai nouă creaţie Rockstar Games achiziţionându-şi-o deja, cu sau fără “binecuvântarea” noastră. În aceste condiţii, am preferat o abordare uşor diferită asupra acestui articol, fiind deja evident că avem de-a face cu un joc excelent, pe care orice gamer care se respectă trebuie să-l aibă în colecţia proprie (acea medie de 97 a notelor obţinute de pe Metacritic nu este deloc întâmplătoare).

Şi totuşi, orice pădure, indiferent de cât de falnică ar fi, are şi uscăturile ei. La fel şi Red Dead Redemption 2, în ciuda valurilor de laude primite, are şi unele elemente pe care, sincer, nu ne-am fi aşteptat să le întâlnim într-un titlu de un asemenea calibru. Înainte de a începe însă enumerarea şi argumentarea acestora, trebuie să mai scoatem o dată în evidenţă că noua creaţie a celor de la Rockstar Games merită din plin timpul şi banii investiţi, vestitul studio reuşind, din nou, să creeze un titlu open world la care alţi producători nici nu pot visa.

Red Dead Redemption 2 a fost gândit drept un prequel pentru povestea din primul titlu al seriei, acţiunea concentrându-se pe păţăniile prin care trec membrii găştii de nelegiuţi Van der Linde, într-o perioadă tumultoasă a istoriei Statelor Unite ale Americii, în care căile neortodoxe ale Vestului Sălbatic începeau să cedeze din ce în ce mai mult teren în faţa civilizaţiei, modernizării şi industrializării ţării. Narativ vorbind, Red Dead Redemption 2 este probabil cel mai bun produs lansat de Rockstar vreodată, atât personajele, cât şi evenimentele prin care acestea trec de-a lungul jocului fiind concepute pentru a atinge mai multe corzi sensibile, pornind de la reacţiile previzibile ale firii umane, trecând prin camaraderie, loialitate şi chiar logică şi ajungând chiar şi la sacrificiu.

Arthur Morgan, figură de bază a găştii Van der Linde, este un personaj complex, cu multiple straturi care, de multe ori, intră în conflict între ele, fiind creionat într-un mod atât de uman încât, la un moment dat, lasă impresia unui membru al propriei familii. Personalitatea lui Morgan este atât de bine redată încât eroul din Red Dead Redemption 2 reuşeşte să-l întreacă, din punctul de vedere al stării emoţionale induse jucătorului, chiar şi pe actualul Kratos din recentul God of War (lucru evidenţiat şi de excelenta interpretare vocală a actorului Roger Clark). Ajută şi faptul că fanii primului joc din serie se vor simţi “ca acasă” în Red Dead Redemption 2, o sumedenie dintre personajele cunoscute făcându-şi apariţia şi aici, interpretate fiind de aceiaşi actori excelenţi. Spre exemplu, John Marston, eroul primului RDR, joacă un rol important şi în Red Dead Redemption 2.

După cum v-am promis însă, să lăsăm laudele la o parte. Cei de la Rockstar Games par să fie un soi de “prizonieri în propria bulă”, lăsând impresia că designerii responsabili pentru multe dintre elementele jocului pur şi simplu nu au mai încercat niciun alt joc al “concurenţei” din 2013, când a apărut GTA V, şi până acum. Pe de-o parte, acesta este un lucru bun, progresul prin povestea din Red Dead Redemption 2 nefiind limitat de vreun sistem artificial cu pretenţii de RPG (precum în cele mai recente titluri Assassin’s Creed). Reversul medaliei este reprezentat însă de utilizarea, câteodată mult prea zeloasă, a unor mecanici de gameplay învechite, ba chiar depăşite.

Spre exemplu, după atăţia ani scurşi, Rockstar Games încă foloseşte o schemă de control anevoioasă, care avea sens pe vremurile când implementările analogice de pe controllere nu erau cele de astăzi sau când ţintirea cu ajutorul stick-ului din dreapta era încă considerată “exotică”. Altfel nu-mi explic de ce schema de control implicită a jocului încă mă forţează să abuzez butonul X pentru a fugi sau a călări din ce în ce mai repede, mişcările ultra greoaie atunci cand încerc să ochesc sau auto-aim-ul demn de epoca de mult apusă a consolelor PlayStation 2. Deşi unele setări legate de control pot fi ajustate din meniul jocului, primul contact cu Red Dead Redemption 2 lasă impresia unei călătorii înapoi în timp şi nu în sensul bun. Evident, după câteva ore de joc te obişnuieşti, însă asta nu înseamnă că Rockstar nu ar fi trebuit să actualizeze controlul, alte titluri open world precum recentele Assassin’s Creed Odyssey, Spider-Man sau Horizon: Zero Dawn fiind net superioare la acest capitol.

Un alt lucru oarecum ciudat, având în vedere experienţa pe care Rockstar o are în materie de jocuri open world, este natura mult prea restrictivă a majorităţii misiunilor din RDR2. Pentru a scoate în faţă cât mai mult latura narativă a jocului, unele misiuni sunt pur şi simplu o secvenţă de obiective scriptate care se scurg, unul dupa celălalt, fără prea mare aport din partea jucătorului. Ba chiar unele nu implică altceva decât realizarea unor Quick Time Events banale, fiind complet antitetice ideii de libertate promovată de formatul open world al acestor jocuri. Ce-i drept, varietatea subiectelor abordate de aceste misiuni este de individiat, şi, câteodată, acestea permit şi mai multe metode de rezolvare (Arthur este întrebat cum vrea să continue, iar jucătorul poate alege dintre mai multe soluţii, tot în stilul unui Quick Time Event), însă tot rămâi cu impresia unei automatizări mult prea evidente şi restrictive.

Din fericire, modul în care curge povestea compensează aceste neajunsuri, durata de joc, doar pentru a parcuge firul principal al jocului, putând depăşi chiar şi 50 de ore. Mai mult, pentru cei care duc la final saga lui Arthur Morgan, Rockstar a pregătit şi o “surpiză extinsă”, pe care mulţi alţi producători ar fi inclus-o în eventuale DLC-uri sau Season Pass-uri. Nu şi Rockstar, iar fanii ar trebui să fie încântaţi de modul în care RDR2 face tranziţia către evenimentele din primul joc al seriei. Din păcate, prea mult timp din această durată de joc este petrecută călărind aiurea prin peisaj, către următoarea misiune sau următorul obiectiv. În jocurile GTA această abordare avea un oarecare sens, şofatul agresiv pe străzile unei metropole aglomerate reprezentând o parte integrantă a experienţei oferite de acea serie. Evident, urmăririle călare şi schimburile de focuri cu găştile rivale sau cu reprezentanţii legii joacă acelaşi rol în RDR2.

Problemele apar însă când te plimbi, minute în şir, urmând linia indicată de producători pe minimap, doar pentru a accesa următorul obiectiv, fără niciun alt scop, pe acelaşi drum forestier pe care l-ai mai parcurs deja de nenumărate ori până atunci. Într-o oarecare măsură, aceşti timpi morţi pot fi eliminaţi prin intermediul opţiunii de Fast Travel, însă aceasta este ascunsă în spatele unor upgrade-uri deloc evidente ale taberei găştii Van der Linde, iar funcţionalitatea sa este oricum redusă. Aşadar, fie că vrei sau nu, vei fi nevoit să recurgi la parcurgerea unor rute lungi şi plictisitoare de mult mai multe ori decât ar fi cazul. La un moment dat, până şi cei de la Rockstar par să se fi prins de inutilitatea acestor segmente, începând să le elimine, însă abia spre sfârşitul jocului.

Probabil că scopul iniţial al acestor “drumeţii” era scoaterea în evidenţă a peisajelor superbe, reproduse grafic într-un mod de-a dreptul încântător. Vegetaţia (sau lipsa acesteia) este completată de efectele meteorologice variabile, iluminarea excelentă şi, nu în ultimul rând, stilul artistic al celor de la Rockstar, fiind oferit, astfel, unul dintre cele mai arătoase medii de joc dintr-un astfel de titlu.

Nu acelaşi lucru poate fi spus, din păcate, şi despre redarea şi animarea feţelor personajelor din RDR2, mai ales în ceea ce priveşte primplanurile. Într-o eră în care capturarea şi reproducerea trăsăturilor faciale ale actorilor a devenit o obişnuinţă, modelele şi animaţiile limitate din Red Dead Redemption 2 par, la rândul lor, rămase în timp, undeva în aceeaşi perioadă cu GTA V. Având în vedere bugetul imens trădat de mai toate celelalte elemente ale jocului, consider că Rockstar puteau face o treabă mult mai bună la acest capitol.

Nu în ultimul rând, trebuie amintită şi porţiunea multiplayer a jocului, lansată într-un format open beta sub forma componentei Red Dead Online. Aici avem parte de o poveste complet nouă, cu misiuni dedicate, ce pot fi abordate chiar şi single player. Totuşi, multe dintre obiectivele acestora au fost gândite pentru a fi rezolvate în echipă, iar această abordare nu este, de cele mai multe ori, cea mai fericită. Vă recomandăm să vă grupaţi alături de prieteni şi să comunicaţi cu ei dacă vreţi să aveţi şanse de izbândă, matchmaking-ul cu alţi jucători necunoscuţi sfârşind, de cele mai multe ori, într-un haos greu de controlat, în care fiecare fuge în altă parte, ignoră obiectivele şi face ce-l taie capul.

Mai mult sau mai puţin, acelaşi gen de comportament se regăseşte şi în celelalte moduri de joc, în care cu greu se poate obţine o experienţă coerentă, mai ales în ceea ce priveşte rezolvarea misiunilor oferite de NPC-urile presărate pe hartă. Există şi unele abordări ceva mai bine gândite, cum ar fi deathmatch-ul în care kill-urile realizate cu anumite arme sunt răsplătite cu mai multe puncte, sau cursele, în care se pot colecta de pe traseu chiar şi power-up-uri în stilul celor din Mario Kart. Însă chiar şi aici lucrurile iau o întorsătură haotică, mult prea mulţi jucători concentrându-se pe stricarea chefului celorlalţi în detrimentul întrecerilor sau obiectivelor propriu-zise.

Adăugaţi şi sistemul economic destul de şubred din Red Dead Online, în care recompensele încasate pentru completarea misiunilor sau a meciurilor sunt neglijabile în comparaţie cu avantajele (nu doar vizuale!) oferite de microtranzacţii şi obţineţi motivul pentru care Rockstar preferă să caracterizeze această experienţă online drept o versiune beta publică, aflată încă în dezvoltare.

După cum am zis-o şi mai devreme, am simţit nevoia de a scoate în evidenţă şi lucrurile mai puţin plăcute legate de Red Dead Redemption 2, acestea nefiind însă suficiente pentru a eclipsa un joc excelent de altfel. Mai mult, faptul că astfel de neajunsuri, care ar fi ştirbit imaginea unor alte titluri cu pretenţii, nu afectează prea mult tabloul de ansamblu din Red Dead Redemption 2 este încă o dovadă legată de nivelul calitativ, chiar dacă uneori prea “vintage”, la care lucrează Rockstar Games.