Gear.Club Unlimited 2 Review: daună totală

În ciuda faptului că Nintendo Switch este pe piaţă de aproape doi ani, foarte puţine jocuri de curse cu maşini au fost lansate pentru această consolă. Totuşi, studioul Eden Games deja a reuşit să realizeze în acest interval două titluri de curse pentru Switch, Gear.Club Unlimited 2 fiind creat în mod exclusiv pentru această platformă. Având în vedere că primul Gear.Club Unlimited, apărut anul trecut, a dezamăgit prin prisma faptului că era un titlu portat de pe telefoanele mobile şi adaptat rapid la controlul cu butoane, ne-am fi aşteptat ca noul joc să ofere o experienţă mult îmbunătăţită. Se pare însă că obiceiurile vechi mor greu, iar Gear.Club Unlimited 2 nu renunţă aşa uşor la rădăcinile sale de joc mobil.

Eden Games este un studio franţuzesc cu un oarecare renume în industrie, fiind responsabil în trecut pentru seriile V-Rally şi Test Drive Unlimited. În ultimii ani însă, s-a concentrat pe experienţe mai limitate, iar seria Gear.Club este cea mai recentă creaţie a sa. Pe mobil, jocul foloseşte un sistem free-to-play, cu microtranzacţii, iar gameplay-ul simplist şi AI-ul de slabă calitate nu sunt atât de evidente acolo. Imediat ce pui un astfel de joc pe o platformă mobilă „adecvată” şi ceri câteva zeci de euro pe el, pretenţiile utilizatorilor cresc, iar calitatea trebuie să se îmbunătăţească semnificativ.

Din păcate însă, cei de la Eden Games nu au reuşit să treacă în totalitate peste limitările de pe mobil nici cu Gear.Club Unlimited 2. Jocul include un mod „Carieră” destul de stufos în conţinut, integrând mai multe turnee cu multiple stagii, pe parcursul a patru clase de vehicule. Astfel, cei care au nevoie de un titlu de curse care să îi ţină ocupat mult timp vor avea ce face în jocul de faţă, fiind disponibile destule turnee, dar şi curse de sine stătătoare, pentru a oferi multe ore de joc.

Din păcate însă, acele ore de joc nu vor fi tocmai cele mai plăcute. Între Gear.Club Unlimited 1 şi 2 s-a scurs numai un an, iar cei de la Eden Games nu au avut timpul necesar sau dorinţa de a repara toate neajunsurile titlului original. Una dintre cele mai mari probleme ale jocului este faptul că devine plictisitor foarte repede, motivele pentru care acest lucru se întâmplă fiind multiple.

În primul rând, Gear.Club Unlimited 2 încearcă să creeze o poveste în jurul turneelor, cu personaje desenate care apar pe ecran şi încearcă să comunice cu jucătorul prin căsuţe de text, însă firul narativ nu este nici interesant, nici bine scris şi nici relevant în cadrul turneelor. Practic, acestea pot servi mai degrabă pe post de tutorial care te învaţă să foloseşti diversele meniuri ale jocului, însă detalii precum „şeful companiei este tatăl tău”, sau faptul că în fiecare categorie de curse există un rival diferit, care apare din când în când între curse şi mai zice câte ceva despre maşina lui, nu afectează cu nimic experienţa de joc.

Apoi, cursele sunt foarte plictisitoare din punctul de vedere al design-ului vizual, dar şi al construcţiei. Este evident de la o poştă că fiecare traseu în parte este realizat folosind o paletă limitată de curbe, dezvoltate probabil pe post de elemente „prefabricate” în editorul de niveluri al studioului. Apoi, acestea sunt combinate în diverse moduri pentru a realiza multe trasee, care, la sfârşit, par extrem de similare între ele. Singurele diferenţe notabile sunt locaţiile, dar şi la acest capitol există doar patru variaţii. Avem o zonă deşertică, o zonă de munte cu zăpadă, o zonă cu păduri şi o zonă de coastă. Toate acestea oferă însă aceleaşi tipuri de curbe cu acelaşi tip de gameplay, doar „skin”-ul decoraţiunilor fiind diferit.

Cursele sunt atât de similare între ele încât nu poţi învăţa un traseu după nume. Fiecare traseu seamănă în design cu toate celelalte din locaţia respectivă, iar lipsa unor scurtături, rampe pe care să realizezi cascadorii sau imposibilitatea de a face orice altceva în afară de a merge înainte fac traseele extrem de plictisitoare. De fapt, toate traseele au parapete indestructibile pe margine, chiar dacă în anumite niveluri acestea par a fi simple garduri de lemn. Pur şi simplu nu poţi ieşi din „chenar”, iar pe carosabil nu există niciun element interactiv (un stâlp sau o simplă băncuţă măcar ar fi adăugat ceva în plus).

În materie de design al curselor, aş putea compara Gear.Club Unlimited 2 cu un joc Need for Speed din anii ’90, dar până şi acele jocuri ofereau elemente uşor de recunoscut pe marginea traseelor şi beneficiau de variaţie în design, încât să nu devină plictisitoare.

Nici varietatea tipurilor de evenimente nu este mare. Nu există curse pe ture, majoritatea întrecerilor fiind „sprint”-uri din punctul A în B. Avem un „Time Attack”, unde oponenţii apar pe circuit ca „maşini fantomă”, fără coliziuni, fiind necesară întrecerea celui de pe locul 1 pentru a câştiga, un mod de eliminare, în care cel de pe ultimul loc este eliminat la fiecare 20 de secunde şi un mod de cursă sprint cu oponenţi care pot fi loviţi. Atât. Aceste trei moduri pot avea însă loc pe trasee normale sau pe trasee de „raliu”, care arată la fel, doar că nu includ astfalt. În cursele de raliu maşinile se comportă diferit, fiind încurajate „drift”-urile. Din păcate, fizica jocului nu este bine pusă la punct pentru aşa ceva.

Şi poate că puteam trece peste aceste detalii dacă gameplay-ul era satisfăcător, iar AI-ul oponenţilor nu tindea spre extrem de slab. La capitolul gameplay însă, sunt mai multe aspecte greşit realizate pentru un joc de curse cu maşini. Gear.Club Unlimited încearcă să stea la graniţa dintre simulare şi arcade, categoria în care putem încadra şi titluri precum DriveClub sau Forza Horizon. Astfel, controlul maşinii este afectat de fizică, însă nu la nivelul extrem dintr-un simulator auto.

În astfel de jocuri, nu poţi lua curbe fără să frânezi, impactul cu alte maşini te încetineşte, iar ieşitul în decor poate să îţi adauge secunde bune la timpul final al cursei. Din păcate, fiecare element de acest gen în parte este groaznic realizat în titlul de faţă. Întregul sistem de fizică este slab implementat, uneori oferind posibilitatea de a lua anumite curbe cu acceleraţia la maximum, iar alteori curbe similare aruncând maşina în decor din motive greu de explicat.

Frânarea însă este inconsistentă, iar „linia ideală”, care te poate ajuta să conduci mai bine, este acolo pusă mai mult pentru a te încurca. Îţi spune să frânezi prea târziu sau atunci când nu este cazul, te poate trimite pe o traiectorie greşită la intrarea în anumite curbe şi în general nu respectă codurile de culoare pe care cu toţii le ştim (roşu = frână puternică, galben = frână uşoară sau încetarea acceleraţiei, iar verde = acceleraţie). Culorile par să fie puse la întâmplare, fiind greu de înţeles ce ar trebui să faci de fapt în majoritatea situaţiilor.

Apoi, impacturile cu oponenţii sau cu parapetele sunt de-a dreptul frustrante. Orice mică atingere aruncă maşina la un unghi de 45 de grade în direcţia opusă şi scade viteza cu o anumită valoare, fără să ia în calcul viteza şi unghiul impactului, cum ne-am fi aşteptat de la un joc de curse normal.

Desigur, şi AI-ul poartă are o mare parte din vină: cei de la Eden Games par să fi uitat că AI-ul nu este pe traseu doar pentru a merge din punctul A în punctul B, ci şi pentru a oferi jucătorului o provocare, de preferat onestă. Nu numai că maşinile adverse ignoră complet prezenţa jucătorului şi pur şi simplu îl lovesc dacă acesta apare în calea lor prestabilită, ci sunt şi complet neafectate de fizică. Nu de puţine ori poţi vedea o maşină a unui oponent luând o curbă cu ajutorul unui parapet (da, e atât de slab încât nu se poate ţine nici după linia prestabilită), însă la orice impact cu jucătorul, maşina oponentă pare că este lipită efectiv de asfalt. Abia dacă se clinteşte şi revine pe traseu fără niciun fel de efort.

De asemenea, maşinile oponenţilor nu derapează în curbe. Am avut însă un şoc atunci când într-o anumită cursă, prima chestie pe care o făcea AI-ul era să se lovească de maşina mea, înainte ca eu să pot porni de pe loc. Soluţia a fost să trag de stick în stânga, obţinând astfel spaţiul necesar pentru a porni fără a fi foarte mult afectat. Ah, şi cu această ocazie mi-am amintit de încă un lucru frustrant: maşinile oponenţilor pleacă de la start ÎNTOTDEAUNA înaintea jucătorului.

Astfel, avem de a face cu un AI „necinstit”, care oricând te poate scoate din cursă. Din fericire există o soluţie pentru a te feri de comportamentul „eratic” al oponenţilor: posibilitatea de derulare, ceva ce am mai întâlnit şi în alte jocuri cu renume precum seriile Forza sau GRID. Acolo însă derularea era limitată, iar utilizarea ei aducea de la sine penalizări (de exemplu, mai puţini bani la sfârşitul cursei). Aici nu este cazul. Poţi derula de câte ori vrei şi în orice punct doreşti, în limita a aproximativ 1 km, din câte mi-am putut da seama.

Această funcţie nu redresează jocul, ba mai mult îl strică, făcând orice greşeală uşor de reparat. În aceste condiţii este aproape imposibil să pierzi cursa, dar trebuie să te înarmezi cu răbdare şi să tot derulezi până când faci totul perfect. Cei de la Eden Games par să-şi fi dat seama că jucătorii vor fi frustraţi dacă la fiecare curbă o maşină controlată de AI are şansa să îi scoată în decor fără niciun motiv. Este însă la fel de frustrant să stai să repeţi aceeaşi curbă până când găseşti culoarul pe care maşina din spate nu te va lovi.

Modul Carieră (singurul disponibil în single player, de altfel), te obligă să cumperi mai multe maşini de la diverşi dealeri, fiecare „magazin” fiind dedicat unei anumite categorii de curse marcate cu litere de la A la D şi cifre de la 1 la 3. Astfel, maşinile A1 sunt cele mai slabe, în timp ce D3 sunt cele mai puternice. Am avut răbdare însă să ating doar clasa B2 pentru acest review, fiind prea frustrat şi prea plicitsit să continui până la finalul turneelor. Am observat însă că desfăşurarea jocul propriu-zis nu se schimbă pe parcurs, în ciuda faptului că se tot deblochează noi tipuri de upgrade-uri.

Între curse, te poţi întoarce în garajul echipei de curse, unde există un soi de componentă de construcţie a unei baze. Se deblochează pe parcurs posibilitatea de a îmbunătăţi motorul, cauciucurile, caroseria şi chiar un tunel de vânt pentru a face maşinile mai aerodinamice. Toate acestea oferă îmbunătăţiri pentru statisticile fiecărei maşini, iar unele chiar se „simt” în timpul curselor, însă upgrade-urile devin foarte scumpe pe parcurs.

Aici se văd rămăşiţele variantei de mobil, de la preţurile mari ale upgrade-urilor, până la necesitatea de a upgrada fiecare staţie în parte, sau nevoia de a lua fiecare maşină în parte şi de a o plimba asemeni unei interfeţe touch de la o staţie la alta cu drag & drop. Aş fi preferat nişte meniuri bine structurate pentru upgrade-uri, mai ales că performanţa jocului în garaj nu este tocmai grozavă, framerate-ul scăzând considerabil cu cât se aglomerează cu noi staţii de upgrade şi noi maşini. Dar vom vorbi despre performanţă puţin mai târziu.

Este de-a dreptul fascinant să vedem însă un joc atât de slab din toate punctele de vedere, dar cu maşini licenţiate. Există tot felul de mărci de maşini de la BMW la Alfa Romeo, Jaguar, Nissan, Mini, Porsche sau Vulkan, însă, în afară de aspectul exterior şi probabil anumite statistici de performanţă, acestea nu par să aibă prea multă treabă cu modelele reale în termeni de sunet sau comportament pe circuite. Evident, jocul nu include daune fizice, dar nici mecanice, aşa că impacturile cu mediul înconjurător sau cu oponenţii vor afecta doar timpii obţinuţi sau poziţia în clasament, nu şi maşinile.

Jocul oferă şi câteva funcţii multiplayer, însă puţine şi limitate. Jucătorii se pot alătura unor cluburi online, chiar şi fără abonament online Nintendo, dar asta este tot. Nu poţi face nimic în cadrul cluburilor. Avantajul este că fiecare membru contribuie la creşterea în nivel a acestuia, care la finalul curselor din carieră garantează creşterea câştigurilor cu un anumit procent.

Apoi, singura altă posibilitate de a juca multiplayer este cea de splitscreen, întrucât meniul pentru curse online spune „Coming Soon”, fără alte detalii. În split screen, jocul acceptă de la 2 la 4 jucători simultan, iar avantajul acestui mod este faptul că totul este deblocat. Ai acces la toate cursele şi toate maşinile din joc, la performanţe maxime aparent, fiind totodată şi singura metodă de a juca un soi de „single race”. Cursele splitscreen sunt lipsite de oponenţi AI şi în doi jucători funcţionează chiar bine. Atunci când adaugi 3 sau 4 însă, framerate-ul efectiv „moare”, întreaga experienţă fiind greu de descris. Estimez valori între 10 şi 20 fps la o măsurătoare „ochiometrică”.

Şi dacă tot am intrat în detalii tehnice, hai să discutăm despre acestea pe larg. Avem parte de o prezentare grafică slabă, însă nu oribilă. Maşinile arată la nivelul generaţiei Xbox 360 şi PS3 de la începuturi (anii 2005-2006), cu modele cvasi-realiste, însă şi cu o lipsă evidentă a detaliilor. Există reflexii în timp real, dar sunt de slabă calitate, iar jocul rulează la 30 de cadre pe secundă, cu mici scăpări pe ici, pe colo. Fără o analiză cu echipament specializat à la Digital Foundry este greu de spus dacă jocul rulează la rezoluţie maximă (720p în mod handheld şi 1080p în mod docked), însă aspectul nu pare deloc „blurry”, aşa că voi presupune că nu avem parte de rezoluţii mici.

Este frustrant însă faptul că există ecrane de încărcare între fiecare lucru minor, iar acestea sunt de durată lungă. De multă vreme nu am mai întâlnit un joc care să se încarce atât de greu, pe nicio platformă, Switch fiind o consolă destul de faimoasă pentru timpii scurţi de încărcare în majoritatea jocurilor. N-am avut inspiraţia să cronometrez, însă cursele se încarcă extrem de greu, lăsând impresia că unele perioade de „loading” depăşesc chiar şi un minut.

Fiecare tranziţie între cursă, harta principală sau garaj vine de la sine cu un alt ecran de încărcare, unele mai scurte decât altele. Pentru a intra într-o cursă din meniul principal al consolei trebuie să suporţi două ecrane de încărcare înainte de meniul principal, încă unul pentru a intra în modul Carieră şi un al patrulea pentru a încărca efectiv cursa. Pentru un joc pe care l-ai putea juca în mod portabil într-o pauză scurtă la serviciu, sau la şcoală, acest lucru este inacceptabil. Sunt şanse mari să stai mai mult în ecrane de încărcare decât în jocul efectiv.

Am lăsat componenta audio pentru final, întrucât aceasta este cea mai puţin remarcabilă parte a jocului. Gear.Club Unlimited 2 este unul dintre puţinele jocuri cu maşini care nu includ muzică în timpul curselor, fiind prezente doar două melodii de ambient disponibile: una la începutul cursei şi una la final. În rest, doar sunetele motoarelor, care probabil că sunt derivate din sunete de drujbă Husqvarna, în timp ce impacturile dintre maşini sună a butoaie de metal goale care se ciocnesc. Vocile sau alte elemente auditive sunt complet absente.

Gear.Club Unlimited 2 este imposibil de recomandat în condiţiile de faţă. Este un joc slab din toate punctele de vedere, care poate deveni frustrant foarte repede, chiar şi pentru cei care în general au răbdare cu astfel de titluri. Da, Nintendo Switch duce o mare lipsă de jocuri cu maşini, însă cei care sunt tentaţi să cumpere Gear.Club Unlimited 2, mai ales la preţ întreg, ar trebui să se gândească de două ori înainte să dea banii. De fapt, acest joc ar fi greu de recomandat chiar şi la un preţ de 0 lei, reuşind să mă convingă să nu îmi doresc vreodată să încerc ediţia gratuită pentru telefoane mobile.