Super Mario Odyssey Review: cu pălăria în jurul lumii

Seria de jocuri Mario nu este importantă doar pentru Nintendo, aceasta fiind de departe cea mai cunoscută şi mai apreciată din portofoliul companiei, ci şi pentru întreaga industrie de gaming, fiind responsabilă pentru salvarea jocurilor video după colapsul din 1983. Pe lângă relevanţa istorică, se întâmplă ca aproape fiecare joc inclus în linia principală „Super Mario” să fie considerat o capodoperă a genului platformer. Astfel, aşteptările pentru Super Mario Odyssey erau foarte mari, însă fanii pot respira uşuraţi, întrucât Nintendo nu a grăbit lansarea acestui joc pe piaţă pentru a prinde sezonul sărbătorilor de iarnă, ci a venit cu un titlu bine pus la punct, finisat şi destul de diferit faţă de apariţiile precedente ale lui Mario.

Ceva ce mulţi vor aprecia la Super Mario Odyssey este cât de repede începe şi cât de puţin timp se pierde cu introducerea şi intriga. La scurt timp după pornirea jocului, fără a trece printr-un meniu principal sau de setări, aflăm că Mario deja se luptă cu Bowser, care a răpit-o încă o dată pe Prinţesa Peach. Celebrul antagonist nici măcar nu pierde timpul, dezvăluind că deja pregăteşte o nuntă pentru el şi Peach. Evident, Mario nu este încă destul de puternic pentru a câştiga lupta şi aterizează într-un regat nou, populat de pălării vorbitoare.

Aici îl întâlnim şi pe Cappy, un rezident al Regatului Pălăriilor, care poate lua orice formă (de articol vestimentar ce poate fi purtat pe cap) doreşte Mario (în funcţie de costumul pe care îl foloseşte), dar care îi asigură eroului şi o abilitate foarte importantă, cea de a poseda majoritatea inamicilor din joc, cât şi anumite obiecte cheie. Întregul joc este o urmărire a lui Bowser, care este preocupat de colectarea unor elemente necesare pentru organizarea nunţii, fiecare regat în parte fiind gazda unui obiect cheie pe care trebuie să îl „achiziţioneze”.

Ce urmează este o călătorie în jurul lumii, în tot felul de regate, care mai de care mai ciudate, în care majoritatea problemelor pot fi rezolvate prin acrobaţii, dezlegarea de puzzle-uri şi cu multe aruncări de pălărie, noul atac principal al lui Mario.

Super Mario Odyssey abordează însă o structură diferită faţă de alte jocuri din serie. În locul nivelurilor liniare sau mai deschise, dar cu obiective stricte, Nintendo a decis să creeze mai multe lumi deschise, ale căror obiective pot fi realizate după bunul plac al jucătorului. Desigur, există câteva obiective principale, însă acestea trebuie duse la bun sfârşit doar dacă se doreşte deblocarea următoarei lumi sau deschiderea anumite zone noi ale celei curente, fiind disponibil destul conţinut de descoperit şi explorat chiar şi fără a avansa în „poveste”. Acest lucru deschide noi posibilităţi, iar Nintendo a decis să populeze fiecare dintre cele 15 regate cu tot felul de secrete, zone ascunse, colecţionabile şi challenge-uri, astfel încât să poţi să descoperi, în orice moment, ceva nou.

Destul de devreme în poveste, Mario şi Cappy găsesc nava zburătoare Odyssey ( care are formă de pălărie), aceasta fiind alimentată cu luni („Moons”). Fiecare regat nou este deblocat după colectarea unui anumit număr de luni, acestea fiind ascunse peste tot. Unele sunt banal de obţinut prin clasicul platforming, altele sunt ascunse, iar multe dintre ele sunt legate de învingerea boşilor şi de realizarea de mici quest-uri secundare. Altele însă pot fi pur şi simplu cumpărate de la magazin în schimbul monedelor pe care Mario le adună de peste tot. Nu, jocul nu include microtranzacţii.

Dacă Mario este vedeta noului Odyssey, Cappy cu siguranţă este „actorul secundar”, fără de care prestaţia eroului nu ar fi completă. Desigur, Mario beneficiază de toate abilităţile sale din jocurile 3D de până acum precum săritul, rostogolirea, săriturile lungi sau salturile foarte înalte, iar o săritură în capul unui inamic este la fel de eficientă precum în primul joc din serie, însă abilităţile pe care Cappy le oferă asigură deliciul noului titlu.

Poţi arunca pălăria pentru a elimina inamicii mai mici de la distanţă, poţi la fel de bine să controlezi inamici mai mari folosind acelaşi „atac”, sau îl poţi folosi pe Cappy pe post de platformă temporară, care asigură parcurgerea unei distanţe mai mari în sărituri. De asemenea, majoritatea obiectelor colecţionabile, precum inimioarele care încarcă viaţa şi monedele, pot fi colectate de la distanţă cu ajutorul pălăriei. Aceste abilităţi noi, alăturate schemei de control excelente formează nucleul experienţei Super Mario Odyssey şi, în ciuda faptului că Mario nu dobândeşte prea multe abilităţi noi pe parcurs, felul în care jucătorul se obişnuieşte cu executarea fiecărei acţiuni asigură o experienţă de joc care se îmbunătăţeşte pe parcurs. Un alt aspect interesant pe care Nintendo l-a schimbat odată cu Odyssey este sistemul de vieţi, care a fost complet eliminat. Acum, când Mario cade într-o gaură fără fund sau este atacat de prea multe ori de către inamici, acesta pierde doar 10 monede aurii şi este întors la ultimul checkpoint. Nu este totuşi clar ce se întâmplă dacă Mario rămâne fără monede, întrucât este aproape imposibil ca acest lucru să se întâmple. Presupun că în acest caz este încărcată cea mai recentă salvare.

Există şi un mod cooperativ, în care unul dintre jucători îl controlează pe Mario, iar celălalt pe Cappy, însă acesta nu este tocmai ideal. Personajele se mişcă independent pe ecran, iar multe secvenţe de platforming necesită sincronizare aproape perfectă, care este imposibil de realizat între doi jucători fără un timp lung de „antrenament”. În modul sugerat de Nintendo, cu două controller Joy-Con, abilităţile lui Mario sunt limitate, lipsind cu desăvârşire un stick dreapta pentru controlul camerei. În ciuda faptului că Nintendo sugerează ca toţi jucătorii să folosească două Joy-Cons pentru parcurgerea jocului, am ajuns la concluzia că utilizarea unui Pro Controller este mai confortabilă. Există câteva gesturi de „motion controls”, Cappy putând extinde un atac normal dacă jucătorul mai face o mişcare cu Joy-Con-ul dreapta, însă experienţa cu un gamepad clasic este preferabilă pentru cei care au mai jucat Mario în trecut.

Numărul mare de regate ar trebui să îi bucure pe cei care îşi doresc un joc cu cât mai mult conţinut posibil, însă nu toate sunt create la fel. Unele oferă într-adevăr destul conţinut pentru a ţine ocupat un „colecţionar” multe ore, însă există şi câteva de dimensiuni mai mici, în timp ce anumite niveluri în care au loc simple lupte cu boşi apar pe hartă drept regate întregi. Este important de menţionat faptul că Mario Odyssey nu se aliniază obligatoriu la designul mai vechi al seriei. Da, în continuare există „nivelul cu deşert”, „nivelul cu apă” şi „nivelul cu vulcan”, însă fiecare în parte beneficiază de o identitate proprie, complet nouă, cu inamici noi, nemaivăzuţi până în prezent în serie.

Este interesant cum Nintendo a realizat designul acestor lumi pentru a încuraja „posedarea” inamicilor şi folosirea abilităţilor lor pentru a accesa anumite zone sau pentru a progresa în poveste. Ai astfel senzaţia că mereu faci ceva nou în joc, fiecare personaj în parte având propriile abilităţi. Unele personaje sar mai sus decât poate să sară Mario, altele au atacuri de la distanţă, unele pot sparge anumiţi pereţi, în timp ce altele sunt pur si simplu distractiv de controlat, precum tancurile (da, există tancuri în Mario) şi clasicii Goomba, pe care poţi să îi suprapui pentru rezolvarea anumitor puzzle-uri.

Cert este că fiecare lume în parte este foarte „densă”, în ciuda dimensiunilor reduse ale unora dintre ele, secretele fiind ascunse la tot pasul. De fapt, jocul nici măcar nu se termină atunci când povestea este parcursă în întregime, câteva regate noi fiind accesibile exclusiv după înfruntarea finală cu Bowser, pe care o anticipam încă din primele momente ale jocului. Tot după finalul jocului sunt deblocate şi unele dintre cele mai interesante şi mai grele niveluri, fiecare regat în parte primind câteva zeci de luni noi de colecţionat pe lângă cele de bază.

Oarecum dezamăgitoare sunt unele lupte cu boşi. Inamicii principali pe care îi întâlneşti pe tot parcursul jocului sunt nişte iepuri, angajaţi de Bowser pentru organizarea nunţii menţionate anterior. Aceştia apar deseori pe parcursul jocului şi sunt destul de uşor de învins, întrucât folosesc clasicul design cu trei forme de atac, din ce în ce mai puternice. Nu ar fi o problemă foarte mare dacă aceştia nu ar apărea atât de des pe parcursul jocului, însă spre final devin cu adevărat obositori. Din fericire, există şi excepţii, anumite lupte cu alţi boşi complet noi fiind surprinzătoare atât din punct de vedere vizual, cât şi în ceea ce priveşte momentul în care apar. Cu cât amintesc mai puţin despre acest subiect însă, cu atât mai bine, întrucât sunt destule momente din Mario Odyssey pe care merită să le experimentezi fără să cunoşti prea multe detalii în avans.

De fapt, este foarte greu să descrii experienţa din Mario Odyssey fără să diminuezi din plăcerea descoperirii aşa că nu voi mai zăbovi mult la capitolul conţinut. Trebuie menţionat însă faptul că, în acest joc, Mario are acces la multe costume tematice, unele inspirate de regatele pe care le vizitează, altele din jocuri mai vechi sau chiar de alte personaje din „universul Nintendo”. Spre diferenţă de alte titluri „moderne”, Mario Odyssey nu cere bani pentru accesarea acestora, toate putând fi deblocate prin progresul în joc şi folosind clasicele monede aurii. Da, există posibilitatea de deblocare a unor costume folosind figurine Amiibo, însă acestea sunt doar un mijloc mai rapid de a le obţine, nu o necesitate. În ciuda faptului că anumite costume sunt deblocate doar cu un anumit tip de monede, specifice fiecărui regat în parte, acestea nici nu pot fi cumpărate prin microtranzacţii.

Artistic şi tehnic, Mario Odyssey se aliniază la aşteptările pe care Nintendo le-a stabilit cu lansările anterioare de pe Switch. Acesta este fără doar şi poate cel mai arătos joc din seria principală Mario, fiind primul care trece de pragul psihologic al rezoluţiei 720p. Cu toate acestea, nu doar rezoluţia crescută (jocul beneficiază de rezoluţie dinamică de până la 900p) asigură o experienţă vizuală de excepţie. Nintendo a preferat un framerate constant de 60 de cadre pe secundă 99% din timp, micile scăpări fiind rare şi de multe ori greu de observat.

Acest lucru asigură un control precis şi o experienţă de joc fluidă, chiar dacă imaginile de pe ecran, atât în modul docked, cât şi în modul handheld, suferă de multe ori de pe urma unui efect de „blur” atunci când camera este mişcată rapid. Adevărul este că în gameplay jocul arată mult mai bine decât în capturi de ecran, în primul rând datorită faptului că Switch-ul realizează screenshot-uri în rezoluţie 720p şi, în al doilea rând, din cauza compresiei agresive.

Nici componenta sonoră nu este mai prejos. Nintendo foloseşte în anumite situaţii melodii mai vechi pe care le-a remixat pentru jocul nou, cât şi creaţii originale, fiecare nivel în parte oferind propria temă, uşor de recunoscut. Asemenea jocurilor Galaxy de pe Wii şi Mario 3D World, Super Mario Odyssey beneficiază de un soundtrack excelent înregistrat cu o orchestră, cât şi de melodii electronice, inspirate de cele „8-bit” şi „16-bit” de pe NES şi SNES, cu o identitate proprie, totuşi. Ba chiar există şi variante 8-bit ale melodiilor înregistrate cu orchestră, care apar în momentele în care întâlneşti secvenţe de platforming 2D, cu grafică inspirată de jocul original de pe NES (acestea nu sunt foarte multe la număr, însă sunt excelent realizate şi foarte bine integrate în experienţa de bază a jocului).

Probabil că acest review nu va fi foarte util pentru cei care încă nu ştiu dacă Mario este un joc pe gustul lor, însă, după mai bine de 30 de ani de la lansarea primului titlu, cam oricine ar trebui să ştie cu ce „se mănâncă” această serie. Concluzia este că Super Mario Odyssey este un joc excelent şi un motiv în plus pentru a cumpăra consola Nintendo Switch. Cei care au deja un Switch probabil că l-au cumpărat încă din ziua lansării, în timp ce majoritatea celor interesaţi de joc mai mult ca sigur că au experimentat măcar unul dintre titlurile precedente. Mario Odyssey aduce atât de multe lucruri noi, pe care le integrează atât de bine în formula clasică Mario, încât chiar şi cel mai dedicat fan poate rămâne surprins la sfârşitul aventurii.