Mario + Rabbids Kingdom Battle Review: tactică şi strategie în Regatul Ciupercilor

Nintendo este o companie care are foarte mare grijă de licenţele sale, Mario fiind practic imaginea publică a japonezilor. Astfel, este ciudat să joci un titlu numit Mario + Rabbids: Kingdom Battle şi să vezi pe cutia sa logo-ul Ubisoft, numele Nintendo fiind menţionat doar ca deţinător al licenţelor şi mărcilor înregistrate proprii. Povestea despre cum a ajuns Ubisoft să folosească unele dintre cele mai importante personaje ale companiei japoneze a fost spusă în ultimele luni în mai multe interviuri şi prezentări, însă rezultatul este atât de bun, încât toată discuţia din jurul acestei întâmplări nici nu mai contează. Mario + Rabbids este unul dintre „cele mai Nintendo” jocuri produse de un studio care nu a acţionat sub tutela Nintendo, lucru care sugerează că am putea vedea şi alte astfel de parteneriate în viitor.

Ciocnirea a două universuri nu este un concept tocmai nou. L-am întâlnit de-a lungul timpului între lumile din benzi desenate (DC şi Marvel), în filme de la Hollywood (Freddy vs. Jason, Aliens vs. Predator) şi chiar în jocuri video (Marvel vs. Capcom, Mortal Kombat vs. DC Universe), însă cu greu am fi putut ghici că următorul astfel de eveniment va reuni universul Mario de la Nintendo şi pe cel al Iepurilor cretini (Rabbids se numesc în limba franceză „Les Lapins Crétins”) de la Ubisoft. Totuşi, combinaţia celor două lumi funcţionează şi mă face să mă întreb de ce nu vedem mai multe astfel de „împerecheri” în gaming.

Jocurile Nintendo nu au niciodată o poveste foarte dezvoltată, iar Mario + Rabbids nu pierde timpul cu o introducere foarte lungă. Există un clip introductiv care prezintă modul în care cele două universuri au fost contopite într-unul singur, Rabbids punând mâna pe un dispozitiv care poate combina oricare două elemente, însă vorbim despre o secvenţă cinematică atât de scurtă încât, după câteva minute de joc, uiţi aproape complet de existenţa ei. Desigur, acest lucru nu s-ar întâmpla dacă personajele şi peisajele nu ar fi foarte familiare, însă Ubisoft a preferat să păstreze „aroma” clasică a Regatului Ciupercilor (Mushroom Kingdom), aplicând peste aceasta un filtru de „nebunie”, caracteristic iepurilor.

Stabilirea unui mediu de joc coerent a fost doar una dintre barierele pe care Ubisoft le-a avut de depăşit. Genul în care este încadrat jocul este unul în care nu am mai văzut niciunele dintre personajele folosite. Vorbim despre un titlu tactic, care împrumută multe elemente de la noile jocuri XCOM, pe care le combină cu un mod de explorare simplist. Castelul Prinţesei Peach joacă rolul unui „hub” central, unde eroii se pot întoarce între capitole pentru a investiga bonusurile deblocate sau pentru a îmbunătăţi abilităţile personajelor. Din fericire, acest hub este complet opţional, multe dintre aceste activităţi putând fi realizate oriunde.

Partea de explorare constă în parcurgerea distanţei din punctul A în punctul B, într-un mediu de joc inspirat de ecranul de selectare a nivelurilor din jocurile cu Mario. Noutatea în Mario + Rabbids este că mediile din „overworld” sunt aceleaşi cu cele din lupte, tranziţia între explorare şi lupte fiind instantă, fără ecrane de încărcare. Fiecare dintre cele patru lumi disponibile este împărţită în mai multe capitole. Între lupte, în modul de explorare, personajele sunt nevoite să rezolve diverse puzzle-uri simple sau să caute obiecte, bănuţi şi puncte de upgrade ascunse peste tot. Nu avem de a face cu un „collectathon” în stilul Ubisoft, însă sunt destule melodii, modele 3D şi imagini de concept art pentru cei care îşi doresc să găsească tot. Acestea pot fi apoi accesate din hub-ul central.

Jucătorul poate alege trei personaje dintre cele opt disponibile, acestea fiind „conduse” de un roboţel similar cu un aspirator Roomba numit Beep-0. Practic, acesta este personajul controlat de jucător, cei trei membri ai echipei urmându-l pe Beep-0.

Echipa pe care o controlezi poate fi formată dintr-o combinaţie de personaje Mario şi Rabbids. Îl avem pe titularul Mario, pe Luigi, Peach şi Yoshi, din Regatul Ciupercilor, şi variante „Rabbid” ale acestora. Practic, patru iepuri au ales să facă cosplay cu cei patru eroi: Rabbid Mario, Rabbid Luigi, Rabbid Peach şi Rabbid Yoshi. Fiecare personaj şi versiune Rabbid beneficiază de propriul arsenal, propriile puteri speciale şi o listă de abilităţi care pot fi îmbunătăţite pe parcurs.

Personajele beneficiază de două arme pentru atac, două abilităţi speciale şi multe moduri în care pot fi upgradate pentru a fi mai eficiente în luptă. Nu este greu de descoperit că Mario este personajul cel mai echilibrat, în timp ce Luigi joacă rol de Sniper. Peach şi Rabbid Peach sunt medicii, în timp ce Yoshi joacă rol de tanc şi DPS (damage-per-second). Desigur, fiind un joc realizat prin parteneriatul a două companii, există nişte limitări.

În party-ul de trei personaje, jucătorul poate alege doar două dintre ele. Mario este conducătorul echipei, deci rămâne întotdeauna pe prima poziţie, iar cel puţin unul dintre celelalte două personaje trebuie să fie un Rabbid. Poţi astfel realiza o echipă formată din Mario şi alţi doi Rabbids, sau Mario, un personaj Nintendo şi încă un Rabbid. Nu există posibilitatea de a forma o echipă doar din personaje Nintendo sau doar personaje Rabbids. Din fericire, aceste limitări încurajează experimentarea atât cu forma echipelor, cât şi cu „build”-ul fiecărui personaj în parte, întrucât alegerile făcute pot fi anulate oricând şi poţi reinvesti toate punctele de upgrade pentru fiecare personaj în parte.

Beep-0 este şi unul dintre puţinele personaje care are replici în joc, unele dintre acestea fiind chiar puţin „exagerate” pentru un joc cu personaje Nintendo. Acesta este primul joc în care Mario asistă la înjurături cenzurate şi la rostirea cuvântului „hell” (iad), ceva ce Nintendo nu ar include într-o creaţie proprie. Desigur, toate aceste replici sunt în format text, jocul fiind în mare parte lipsit de voci. Spun în mare parte, pentru că există câteva secvenţe interesante (printre cele mai bune din joc, de altfel), în care vocile sunt un adevărat deliciu. Nu, Mario şi ceilalţi membri ai echipei nu zic mai mult decât replicile lor obişnuite, iar Iepurii se rezumă la clasicul „BWAH!” cu diferite intonaţii.

Cea mai mare parte a „poveştii” are loc în modul de explorare, personajele întâlnind fiecare inamic în parte într-o secvenţă cinematică introductivă. Unele personaje importante, precum mini-boşii şi boşii principali, sunt inspirate din univerul Nintendo. Avem astfel iepuri combinaţi cu plantele carnivore din Mario, un boss care poartă cravata lui Donkey Kong, dar şi simpli iepuri cu diverse abilităţi (pot să îşi vindece coechipierii, să se teleporteze, unii au scuturi care îi protejează împotriva atacurilor din faţă etc.).

Odată ce începe lupta, cei care au jucat XCOM sau orice alt titlu tactic, ştiu cam la ce să se aştepte. Terenul de luptă este împărţit în pătrăţele, fiecare personaj în parte putând fi mişcat pe o anumită rază. Luptele sunt realizate pe ture, astfel, jucătorul este nevoit să îşi mişte toate personajele din echipă, după care inamicii, controlaţi de AI au voie să facă acelaşi lucru. Fiecare personaj în parte poate să se mişte, să atace şi să folosească o abilitate specială pe fiecare tură, lucru valabil şi pentru inamici. Ordinea acestor acţiuni nu este însă importantă. Poţi alege să tragi mai întâi şi apoi să te retragi în spatele unui perete pentru protecţie, sau poţi mai întâi să fugi către locul ideal şi apoi să foloseşti orice abilitate doreşti. Această structură „liberă” a luptelor este unul dintre principalele avantaje pentru accesibilitatea şi posibilitatea de experimentare în fiecare scenariu în parte.

Mobilitatea este un alt lucru pe care Mario + Rabbids îl oferă peste alte jocuri de acest gen. Fiecare personaj poate să tragă de la orice distanţă parcursă, fără limitări, iar în cazul în care locul ideal de „cover” este puţin mai departe, dar unul dintre coechipieri este în drum, poţi folosi coechipierul pentru a fi aruncat câteva căsuţe mai departe. Nu în ultimul rând, fiecare personaj are un atac „melee”, pe care îl foloseşti alergând spre poziţia inamicului. Dacă distanţa parcursă este mai mică decât aria maximă posibilă, poţi fugi apoi în spatele unui perete sau poţi folosi săritura cu ajutorul unui coechipier. Odată ce avansezi în joc şi personajele primesc câteva upgrade-uri, unele vor putea folosi atacul melee de mai multe ori pe fiecare tură, iar Mario va putea sări direct în capul unor inamici, de unde va putea să îşi extindă şi mai mult distanţa parcursă. Alte personaje precum Rabbid Mario primesc efecte explozibile la atacul melee, sau posibilitatea de a extrage puncte de viaţă de la inamici pentru a se vindeca, în cazul lui Rabbid Luigi.

Abilităţile speciale ale personajelor pot varia de la simpla acţiune de vindecare, ca în cazul lui Rabbid Peach, la un soi de mod „overwatch” din XCOM, în care atunci când un inamic din raza sa se mişcă, eroul îl atacă, chiar dacă nu este rândul lui (Mario, Luigi şi Peach). Alte abilităţi speciale pot creşte damage-ul coechipierilor, pot atrage inamicii spre personaj (sau îi pot îndepărta), pot activa scuturi sau pot porni un atac mai puternic decât cel posibil cu armele obişnuite.

Şi că tot veni vorba despre arme, fiecare erou dispune de câte două: una principală şi una secundară. Cea principală este de obicei pentru atac de la distanţă, de tipul unui pistol (Mario, Rabbid Luigi şi Rabbid Peach), a unui Sniper Rifle (Luigi), a unui shotgun (Rabbid Mario şi Peach) sau a unui gatling gun (Yoshi şi Rabbid Yoshi), în timp ce armele secundare pot varia de la ciocane cu rază de efect, aruncătoare de rachete care distrug mai repede pereţii după care se ascund inamicii, sau mine teleghidate care urmăresc poziţia inamicilor.

Deblocarea armelor mai puternice se face fie prin parcurgerea poveştii, fie prin găsirea lor în modul de explorare. Odată deblocate, acestea pot fi cumpărate cu monedele clasice din jocurile Mario, pe care le câştigi după fiecare luptă în parte, dar şi atunci când explorezi lumile din joc. În acelaşi mod se câştigă şi punctele de upgrade pentru personaje, unele fiind ascunse în cufere, altele fiind dobândite prin înfrângerea inamicilor. Fiecare armă în parte are şi un efect secundar, care are damage mai mare şi care adaugă un efect asupra inamicului (echivalentul unui critcal shot). Mierea va ţine personajul în loc pentru următorul tur, în timp ce gheaţa îl va împiedica să îşi folosească abilităţile speciale.

Cerneala orbeşte inamicii, deci nu vor putea să atace, iar efectul de „vampir” transformă un procent din damage în viaţă pentru personajul tău. În cele din urmă, focul face personajele să alerge frenetic pe câmpul de luptă, de multe ori rămânând expuşi altor atacuri. Desigur, focul poate fi transmis de la un personaj la altul, inclusiv la personajele jucătorului. Armele personajelor principale nu sunt singurele care beneficiază de aceste efecte, inamicii putând folosi aceleaşi abilităţi. Şi, nu în ultimul rând, da, există friendly fire. Atunci când atacul are un efect extins, trebuie să fii atent să nu afectezi unul dintre membrii echipei.

Din fericire, Battle HQ, locul în care toate cumpărăturile, upgrade-urile şi modificările echipei sunt realizate, este disponibil la o simplă apăsare de buton. Poţi realiza orice modificări atât timp cât personajele nu sunt implicate în luptă, lucru util în special atunci când dai peste un câmp de bătălie şi nu eşti echipat corespunzător. Jocul este foarte permisiv cu posibilitatea de a reseta luptele, sau chiar capitole, lucru care adaugă la capitolul accesibilitate. Spre comparaţie, un titlu precum XCOM, în care fiecare „deces” este permanent, nu este la fel de abordabil, în ciuda faptului că face parte din acelaşi gen.

Desigur, sistemul de luptă nu este tocmai perfect. Există două feluri de „cover”, unele mici, care protejează personajul doar 50% din timp, sau cele înalte, care protejează personajul de toate atacurile. Nu există posibilitatea de a fi în raza de atac şi de a nu răni inamicul, atunci când există o cale directă către el, cum se întâmplă în alte titluri de acest gen. Fie loveşti sigur (100% şansă), fie nu loveşti deloc (0% şansă), fie ai o şansă din două să loveşti (50%). Această simplificare poate fi în detrimentul jucătorului într-o situaţie critică, în care câştigul stă într-o singură lovitură, iar aceasta are o şansă de 50% să nu fie eficientă. Un alt lucru care poate fi enervant pentru mulţi este faptul că nu există o confirmare pentru fiecare acţiune. Odată ce ai apăsat pe A pentru a mişca un personaj într-un loc, începe animaţia, ducând la multe mutări realizate din greşeală.

După parcurgerea unei lumi, jucătorii se pot întoarce pentru a câştiga pentru fiecare capitol titlul „perfect” (terminarea capitolul fără a pierde niciun personaj în luptă, iar fiecare confruntare să fie terminată într-un anumit număr de ture), sau să exploreze pentru obiecte ascunse şi pentru diverse challenge-uri. Acestea din urmă sunt confruntări complet noi, cu obiective şi scenarii mai speciale (în general mai grele), care au loc pe aceleaşi câmpuri de luptă pe care le-ai parcurs deja. Fiecare lume are şi un capitol ascuns, care mai oferă câteva confruntări destul de bine realizate.

Am menţionat de atât de multe ori lumile din joc, însă n-am specificat care sunt acestea. Vorbim despre patru medii complet diferite în design. Jocul începe în clasicul Regat al Ciupercilor combinat cu o junglă, apoi continuă într-un deşert îngheţat, ne duce într-o lume inspirată de sărbătorile de Halloween, cu fantome şi felinare din dovleci, şi sfârşeşte într-o zonă industrială plină de metal topit şi lavă. Fiecare dintre aceste lumi este decorată cu elemente din universul Rabbids, precum toalete, desfundătoare de ţevi, statui cu iepuri şi tot felul de iepuri care fac lucruri ieşite din comun. Beep-0 va avea de comentat pe baza fiecărui element interacţionabil, adăugând puţin umor experienţei. Puzzle-urile din modul de explorare pot deveni însă repetitive după primele două lumi, dificultatea lor crescând direct proporţional cu cea a luptelor din joc. Acesta puzzle-uri puteau fi reduse în cantitate, sau puteau să beneficieze de o varietate mai mare decât apăsarea unor butoane în ordinea corectă, sau conectarea unor ţevi pentru a accesa următoarea zonă.

Jocul beneficiază şi de un mod cooperativ, separat de cel principal, cu câteva scenarii noi de joc, în care doi jucători controlează o echipă de patru personaje. Acesta nu este foarte bine pus la punct, întrucât nu ar trebui să necesite două controllere. Ar fi putut fi realizat şi cu unul singur, care putea fi pasat de la unul la altul. Desigur, pentru cei care, după terminarea jocului şi challenge-urilor, mai vor ceva în plus, scenariile din modul coop pot fi destul de distractive.

Din punct de vedere tehnic, jocul nu străluceşte, însă nici nu este complet dezamăgitor. Motorul grafic Snowdrop, dezvoltat de studioul Massive pentru The Division, a fost portat pe platforma Switch cu succes, fără multe compromisuri. Avem umbre în timp real, antialiasing de calitate, texturi arătoase şi medii de joc vaste, cu ecrane de încărcare doar la întoarcerea la hub-ul principal sau la intrarea într-o lume. Singurul dezavantaj este faptul că, în modul docked, jocul rulează în 900p cu 30 de cadre pe secundă, în timp ce în modul handheld rulează în 540p. Da, rezoluţia scăzută afectează puţin grafica jocului, totul fiind puţin neclar, însă faptul că marginile obiectelor sunt netede, iar framerate-ul este stabil, conferă jocului atmosfera unui film de animaţie cu Mario şi Rabbids.

Secvenţele cinematice în care sunt introduse personaje noi sunt excelente, iar personalitatea fiecăruia este perfect redată doar prin animaţii, fără replici. Există însă câteva momente în care jocul nu poate să susţină framerate-ul de 30 de cadre pe secundă, însă niciodată atunci când ai control direct asupra personajelor. Din când în când, în lupte, camera se apropie foarte mult de Mario şi coechipierii săi atunci când realizează un atac mai special, lucru care uneori duce la un framerate scăzut. Din fericire, aceste momente nu se întâmplă de fiecare dată, framerate-ul scăzut fiind mai degrabă legat de numărul de inamici de pe ecran şi cantitatea de efecte speciale.

Personajele Nintendo arată exact la fel ca în orice alt titlu Nintendo, lucru uimitor, având în vedere că acestea au fost realizate de la zero în studiourile Ubisoft. Muzica este de asemenea surprinzătoare, fiind foarte apropiată este de creaţiile originale Nintendo. Compozitorul Grant Kirkhope, responsabil pentru coloane sonore „legendare” precum Bajo-Kazooie, Goleneye 007, Perfect Dark sau Donkey Kong Land 2, a reuşit să abordeze stilul Nintendo perfect, adăugând şi propria sa influenţă în mix. Rezultatul este un soundtrack foarte plăcut, care se potriveşte perfect cu jocul de faţă.

După mai bine de 35 de ore de Mario + Rabbids: Kingdom Battle, pot spune că sunt impresionat. În primul rând pentru că cele două licenţe se potrivesc atât de bine, apoi pentru că genul de joc abordat chiar funcţionează şi încă foarte bine, în timp ce platforma pentru care a fost dezvoltat este perfectă pentru acest stil. Poţi sta ore întregi în faţa televizorului să joci Mario + Rabbids în modul docked, sau îl poţi lua oriunde pentru câteva lupte rapide, sau pentru a explora cele patru lumi. Nu există un mod „corect” pentru a juca Mario + Rabbids, acesta fiind perfect pentru ambele tipuri de utilizatori. Având în vedere cantitatea de conţinut oferită şi calitatea prezentării şi a gameplay-ului, este greu să nu recomand acest joc pentru oricine are un Nintendo Switch. Acesta este, alături de Zelda: Breath of the Wild şi Splatoon 2, unul dintre cele mai bune jocuri de pe această platformă şi unul dintre cele mai surprinzătoare titluri ale anului.