Hellblade: Senua’s Sacrifice Review: dacă vrei, poţi!

Ninja Theory reprezintă un caz special în cadrul industriei jocurilor video din ziua de azi. Deşi a lucrat cu unii dintre cei mai mari publisheri la proiecte foarte importante, studioul britanic şi-a păstrat independenţa de aproape 20 de ani, nefăcând rabat în privinţa calităţii propriilor jocuri. Din păcate, chiar dacă a lansat titluri de un nivel calitativ pe care până şi unii producători mari abia visează să-l atingă (Heavenly Sword, Enslaved: Odyssey to the West sau DmC: Devil May Cry), echipa britanică nu „a dat lovitura” niciodată, câştigurile financiare favorizând mai degrabă publisher-ul în dauna studioului producător.

Astfel, cei de la Ninja Theory au hotărât ca următorul lor proiect să fie realizat fără implicarea unui publisher tradiţional, studioul din Cambridge alegând să-şi finanţeze şi publice singur noul joc. Spre deosebire însă de alte echipe independete, britanicii nu s-au limitat la a realiza un titlu simplist, impunându-şi să păstreze aceleaşi standarde calitative tipice producţiilor AAA, realizate cu ajutorul unor bugete foarte mari. Astfel a luat naştere Hellblade: Senua’s Sacrifice.

Bineînţeles, standardele jocurilor de prim rang (promovate chiar de Ninja Theory prin titlurile anterioare ale studioului) şi bugetul limitat disponibil pentru Hellblade nu sunt două concepte care să se împace tocmai bine, o serie de compromisuri fiind făcute pentru a se atinge obiectivul final. Unul dintre acestea, conform producătorilor, a fost scurtarea duratei de joc spre deosebire de un titlu AAA standard, mult mai multe detalii despre metodele inedite găsite de Ninja Theory pentru a dezvolta Hellblade fiind disponibile în documentarele lansate de studio pe întreaga durată de producţie a jocului. Chiar vă recomand să urmăriţi această serie de „jurnale de studio”, acestea demonstrând, încă o dată, că atunci când îţi doreşti cu adevărat, vei găsi o soluţie.

Lăsând la o parte această introducere, Hellblade: Senua’s Sacrifice nu poate fi analizat cu adevărat fără a privi jocul din două perspective distincte: pe de-o parte avem gameplay-ul, grafica, sunetul etc., componente ce putem spune că, reunite, dau naştere jocului propriu-zis, iar pe de altă parte avem povestea, cu un fir narativ divizat în mai multe straturi, pornindu-se de la cel superficial, de suprafaţă, şi ajungând până la subiecte pe care jocurile video pur şi simplu nu le-au băgat în seamă până acum. Tocmai de aceea am ales să structurăm acest review un pic altfel: vom vorbi puţin despre povestea „de suprafaţă”, pentru a trece apoi la gameplay şi joc în sine, revenind apoi la trăsăturile mai aparte ale naraţiunii din Hellblade.

Pe scurt, Hellblade: Senua’s Sacrifice spune povestea unei războinice celte care, în urma unui raid al vikingilor, îşi pierde partenerul de viaţă. În încercarea de a salva totuşi sufletul acestuia, Senua călătoreşte până în Hel, „tărâmul de dincolo” din mitologia nordică, şi luptă pentru a-şi atinge obiectivul. Cam aceasta este, pe scurt, intriga jocului, suficientă pentru a motiva, cel puţin la prima vedere, acţiunea din Hellblade.

Aminteam la început că producătorii au pornit, încă de la startul acestui proiect, de la ideea de a face compromisuri pentru a-şi atinge obiectivul. Aceasta este şi prima impresie pe care o lasă Hellblade: Senua’s Sacrifice, după primele minute de joc: într-adevăr, grafica, animaţiile, vocile se ridică la cel mai înalt nivel, însă, in ceea ce priveste gameplay-ul, Hellblade nu pare deloc complex. Avem parte de o aventură liniară, cu un set limitat de mişcări pentru Senua şi nişte prime lupte extrem, dar extrem de simpliste.

Pe măsură ce avansezi însă în joc, lucrurile încep să se complice vizibil, puzzle-urile şi, în special, luptele fiind dovezi în acest sens. Daca la început, mecanicile pe baza cărora sunt realizate puzzle-uri lasă impresia de banalitate, echipa producătoare evoluează aceste criterii pe parcursul jocului şi le combină în moduri care aproape că reuşesc să te facă să uiţi cât de simple sunt acestea de fapt. Totuşi, enigmele în care trebuie să găseşti rune nordice „camuflate” în mediul înconjurător sunt parcă prea des întâlnite pe parcursul jocului, în detrimentul altora mai interesante (supravieţuirea în întuneric, comutarea între trecut şi prezent etc.).

Lucrurile stau şi mai bine în cazul sistemului de luptă din Hellblade: Senua’s Sacrifice, altă componentă care, la început, dă o impresie de simplitate oarecum jignitoare pentru un jucător experimentat. Pe scurt, Senua are la dispoziţie două tipuri de atac cu sabia (rapid sau lent, dar mai puternic), precum şi posibilităţile de a bloca sau eschiva atacurile inamicilor, precum şi de a-i dezechilibra pe aceştia cu ajutorul unei lovituri de picior. Şi nu ştiu dacă, cel puţin până la apariţia primului boss, e nevoie de mai mult decât de atacul de bază şi block.

Din acel moment însă, treptat, Hellblade te forţează să înveţi şi să stăpâneşti cât mai bine mecanicile sale de luptă, aparent simpliste: îşi vor face apariţia noi tipuri de inamici, vulnerabili doar la anumite tipuri de atac sau combinaţii de atacuri, capabili să atace în grup, din direcţii diferite. În aceste situaţii vei descoperi cu adevărat „adâncimea” şi versatilitatea sistemului de luptă din Hellblade, confruntările din fazele avansate ale jocului reprezentând adevărate provocări chiar şi pentru gamerii cu vechime. Ajută însă faptul că dacă lupţi şi eschivezi bine, Senua beneficiază de o „băruţă” de focus, care, odată umplută, oferă posibilitatea de a declanşa o perioadă de „rage”, în care eroina se mişcă mult mai repede în luptă, iar atacurile sale nu mai pot fi blocate de inamici.

Mai mult, deşi la prima vedere Hellblade: Senua’s Sacrifice pare definiţia de dicţionar a liniarităţii. Din fericire, chiar şi în acest caz (deloc grav, de altfel, foarte multe jocuri bune fiind complet liniare), impresia iniţială induce în eroare un pic. Astfel, pe parcursul aventurii sale, Senua va putea alege, în unele instanţe, ordinea în care doreşte să-şi îndeplinească obiectivele (luptăm mai întâi împotriva zeului focului sau ne luăm inima în dinţi şi-l înfruntăm prima dată pe zeul iluziilor?). Nu vă închipuiţi însă cine ştie ce mediu de joc open world, singurele elemente „colecţionabile” din Hellblade fiind nişte rune care redau, sub forma de naraţiune vorbită, legende ale mitologiei nordice.

Surpriza cea mai plăcută este însă legată de durata de joc a aventurii Senuei, nici pe departe atât de scurtă pe cât ar fi lăsat de înţeles declaraţiile iniţiale ale producătorilor. Este adevărat, jucătorii mai grăbiţi pot traversa întreaga călătorie prin Hel în doar şase ore, însă un parcurs normal al jocului, în care te bucuri de poveste şi de privelişti poate lua şi peste opt ore, şi chiar spre zece ore dacă explorezi atent pentru a descoperi toate runele de care aminteam mai devreme. În aceste condiţii, preţul de numai 30€ cerut de Ninja Theory nu mi se pare deloc exagerat, ba chiar un pic cam mic pentru ce are de oferit jocul.

Revenind însă la aspectele mult mai profunde ale poveştii din Hellblade, Senua nu este eroina tipică care, curajoasă, depăşeşte orice obstacol şi doboară orice inamic pentru a triumfa într-un final de proporţii epice. Dimpotrivă, Senua este probabil primul protagonist al unui astfel de joc care suferă de puternice afecţiuni psihice, întreaga poveste fiind croită în jurul obsesiilor şi temerilor acestui personaj.

Deşi, în teorie, acest subiect pare foarte sensibil, cei de la Ninja Theory l-au tratat cu un respect deosebit, aceştia apelând la specialişti în domeniu pentru a reda cât mai corect condiţia unei persoane care suferă de psihoză: un ţel care se transformă treptat într-o obsesie din ce în ce mai puternică, iluzii vizuale şi auditive, cum ar fi vocile care nu îi dau pace Senuei niciun moment din joc. Chiar şi puzzle-urile bazate pe descoperirea de rune în mediul înconjurător au o doză de justificare în condiţia mintală a eroinei.

Totuşi, după cum am amintit, abordarea echipei producătoare nu este nici pe departe lipsită de respect, evoluţia poveştii de pe parcursul jocului oferind motivări pentru fiecare pas important făcut de Senua sau de persoanele din viaţa sa. Cu alte cuvinte, soarta eroinei nu este nici pe departe o boală, ci mai degrabă nefericitul rezultat al unor traume trăite pe parcursul existenţei sale. Mesajul trimis este atât de puternic încât poate chiar şi noi, cei care ne considerăm persoane „sănătoase la cap”, ne putem regăsi, măcar parţial, în drama Senuei sau măcar putem dobândi un pic mai mult respect şi înţelegere faţă de semenii mai puţin norocoşi în viaţă.

Un alt merit al poveştii din Hellblade: Senua’s Sacrifice, ascuns la prima vedere în spatele unui obişnuit joc de acţiune, este şi uşoara tranziţie a sentimentelor trăite de eroină şi către jucător. Aici merită amintit atât finalul, care lasă loc mai multor interpretări capabile să te pună să-ţi pui anumite întrebări despre propria integritate mintală, cât şi mecanica de extinderea a putreziciunii care cuprinde corpul Senuei pe măsură ce aceasta petrece din ce în ce mai mult timp în Hel. Cu alte cuvinte, la fiecare moarte, corpul eroinei putrezeşte din ce în ce mai mult, producătorii avertizând că dacă mori de prea multe ori, Senua va dispărea complet, iar jocul îţi va sterge salvarea şi te va forţa să-l iei de la început. Din fericire, pe parcursul testului nostru, nu am ajuns până în acest punct, însă tensiunea constantă rămâne, câteodată jucătorul având senzaţia că ia pe proprii umeri o parte din presiunea pusă pe Senua, pentru a o ajuta pe eroină să-şi continue aventura.

Revenind la jocul propriu-zis, în ciuda abordării narative meritorii a celor de la Ninja Theory, precum şi a talentului echipei producătoare de a extinde niste concepte simpliste, acesta rămâne principalul neajuns al jocului: temelia extrem de limitată şi simplistă pe care s-a construit întregul gameplay. Unii jucători s-au plâns şi de posibilitatea de a rămâne blocat în anumite puzzle-uri ale jocului dacă nu se urmează un anumit fir al evenimentelor, însă nu am întâlnit asemenea probleme pe parcursul sesiunilor noastre de joc.

O problemă de care ne-am lovit însă a fost imposibilitatea de a rula corespunzător Hellblade: Senua’s Sacrifice pe un televizor 4K profitând de avantajele oferite de un astfel de display. Trebuie menţionat că am avut la test versiunea pentru PC a jocului, sistemul de test fiind conectat atât la un monitor obişnuit, cât şi la un TV 4K. De fiecare dată când am încercat să rulăm Hellblade pe TV la o rezoluţie mai mare de 1080p (1440p sau chiar 2160p) in mod Fullscreen, framerate-ul a fost limitat artificial la 30fps, jocul forţând TV-ul să comute pe un refresh de 30Hz.

Chiar dacă sistemul nostru este capabil de mai mult (foloseşte o placă video GeForce GTX 1070), lucru evident atunci când am dezactivat V-sync-ul din joc, Hellblade s-a dovedit a fi nejucabil din cauza screen tearing-ului excesiv, cauzat de rata de refresh de numai 30Hz. Şi vă asigurăm că nici sistemul şi nici cablurile HDMI folosite nu sunt de vină, alte jocuri rulate în condiţii similare, cum ar fi DiRT 4, Bayonetta, Vanquish sau Dishonored 2 rulând fără probleme în 2160p cu un refresh de 60Hz (am încercat chiar şi limitarea la YUV420 din setările NVIDIA pentru a fi siguri că este suficientă lăţime de bandă pentru semnalul 4K60Hz). De altfel, chiar şi Hellblade a funcţionat în 2160p, cu refresh rate de 60Hz, însă doar în modul Windowed Fullscreen (în care eşti forţat să foloseşti rezoluţia desktop-ului). Problema s-a rezolvat complet atunci când am conectat aceleaşi display-uri la un alt computer, dotat cu o placă video GeForce GTX 1080. Însă nici în acest caz jocul nu a putut fi rulat la un framerate constant de 60fps folosind rezoluţia 4K.

Astfel, am ales să jucăm Hellblade pe monitor, la rezoluţia nativă a acestuia (1920×1200), unde sistemul dotat cu GeForce GTX 1070 n-a avut nici cea mai mică problemă în a susţine un framerate constant de 60 de cadre pe secundă pe tot parcursul jocului sau chiar mai mult dacă optam pentru dezactivarea funcţiei V-sync din joc. Totuşi, din păcate, senzitivitatea mouse-ului pare a fi legată de numărul de cadre pe secundă, mişcarea devenind aproape incontrolabilă dacă deblocam framerate-ul.

De altfel, toate imaginile din acest articol au fost realizate folosind Photo Mode-ul inclus în joc şi setările video împinse la calitate maximă. Din păcate, chiar şi în aceste condiţii, efectele de post procesare folosite de joc au darul de a aplica un strat nedorit de blur pe unele texturi, lucru mai mult decât evident atunci când te apropii de unele suprafeţe. Poate această abordare merge pe console, unde stai la o anumită distanţă de TV, dar nu şi pe PC, unde faptul că stai în proximitatea monitorului de pe birou poate scoate în evidenţă mult mai uşor aceste inconveniente.

Şi pentru că tot a venit vorba de console, versiunea pentru PlayStation 4 standard a jocului rulează în rezoluţie 1080p, cu 30 de cadre pe secundă, în timp ce posesorii de PS4 Pro pot opta între două moduri de afişare: 1440p (upscalat la 4K) cu 30 de cadre pe secundă, sau rezoluţie dinamică (cu o medie de 900p) la 60 de cadre pe secundă. Cu alte cuvinte, chiar dacă rulaţi jocul pe console, chiar dacă o faceţi pe PC, cu excepţia unor mici probleme tehnice, Hellblade: Senua’s Sacrifice este unul dintre cele mai arătoase titluri de pe piaţă şi un veritabil „showcase” pentru motorul grafic Unreal Engine 4, lucru lesne de observat şi din screenshot-urile ataşate.

Nu vreau să închei capitolul prezentare fără a aminti de prestaţia mult peste aşteptări a Melinei Juergens, „actriţa” ce şi-a împrumutat atât aspectul fizic, cât şi vocea eroinei principale Senua. Am adăugat ghilimele pentru că Melina era doar unul dintre editorii video din cadrul echipei Ninja Theory, aceasta fiind iniţial folosită pentru testele de motion capture din cauza fondurilor limitate. Domnişoara (sau doamna) Juergens s-a dovedit însă a fi extrem de talentată, transformând-o pe Senua într-unul dintre cele mai credibile şi umane personaje pe care le-am întâlnit în jocuri până acum.

În ceea ce priveşte partea auditivă a jocului, restul actorilor ce şi-au împrumutat vocile personajelor din joc merită, la rândul lor, toate laudele, dialogurile fiind interpretate într-un mod ireproşabil. Totuşi, nu pot să zic că am fost atât de impresionat de poziţionarea tridimensională a sunetului în căşti (aspect pe care Ninja Theory a pus foarte mult accentul), existând alte jocuri care, îndrăznesc să spun, se achită de aceste sarcini mai bine. Muzica, destul de atmosferică, a fost compusă şi interpretată de Andy LaPlegua, solistul formaţiei Combichrist (pe care fanii Ninja Theory şi-o amintesc şi din DmC: Devil May Cry).

La finalul acestui review, nu pot concluziona decât că, prin Hellblade: Senua’s Sacrifice, Ninja Theory şi-a atins mai toate obiectivele propuse, reuşind să realizeze un joc care, în ceea ce priveşte prezentarea sau fondul emoţional, îşi poate măsura forţele cu mai toate titlurile importante din ultimii ani, chiar depăşindu-le pe unele dintre acestea. Nu trebuie uitat însă că principalul concept care a stat la baza acestei iniţiative a fost compromisul, gameplay-ul sfârşind prin a fi cel mai afectat de această strategie. Astfel, chiar dacă a ajuns foarte departe, Hellblade: Senua’s Sacrifice nu îşi poate propune aspiraţii mai mari.