ARMS Review: cafteală în stil Nintendo

Nintendo Switch este pe piaţă de numai trei luni, iar lansările de jocuri exclusive pentru această platformă continuă într-un ritm constant. După excelentul The Legend of Zelda: Breath of the Wild şi relansarea lui Mario Kart 8 în varianta Deluxe, Nintendo aduce pe piaţă ARMS, un nou joc de fighting care nu face parte din niciun alt univers al companiei de până acum. Asemenea lui Splatoon, care a oferit o nouă perspectivă asupra jocurilor de tip shooter la persoana a treia, ARMS îşi scrie propriile reguli în genul fighterelor 3D, accesibilitatea şi distracţia fiind pe primul loc.

În ciuda faptului că avem de-a face cu o licenţă nouă, un univers nou şi personaje colorate şi pline de personalitate, Nintendo nu pierde prea mult vremea cu explicaţii. ARMS este un joc video în primul rând, iar detaliile de acest gen au fost considerate de prisos pentru echipa producătoare. Cu toate că nu ştim foarte multe despre originile personajelor precum Spring Man, Ribbon Girl, Twintelle sau Master Mummy, fiecare dintre acestea au personalităţi bine conturate, lucru evident încă din primele momente ale jocului. Fiecare personaj are câteva replici scurte dar uşor de recunoscut, un aspect foarte distinct şi beneficiază de câte o arenă proprie, fiecare cu o formă specifică, obstacole diferite şi muzică dedicată, modelată după personalitatea fiecărui personaj în parte.

Campania de promovare a jocului a amintit fugitiv despre o calamitate care a oferit abilităţi speciale celor zece luptători din ARMS, braţele acestora fiind transformate în arcuri, iar mâinile lor interschimbabile au devenit veritabile arme de luptă, pe care le folosesc în arenele concursului „Grand Prix”. Pratic, acest turneu constituie componenta de single player a lui ARMS, restul modurilor fiind dedicate sesiunilor de multiplayer. Cam acesta este tot contextul pe care Nintendo îl oferă pentru universul jocului, lucru care ar putea fi dezamăgitor pentru o parte dintre jucători, în special cei care au fost obişnuiţi cu seria clipurilor cinematice dedicate personajelor din Overwatch.

În Grand Prix, jucătorii aleg unul dintre cei zece luptători şi trebuie să parcurgă în total zece lupte care culminează într-o bătălie mai specială pe nivelurile mai înalte de dificultate (acestea sunt numerotate de la 1 la 7). Deşi acest mod poate părea un simplu antrenament pentru confruntările cu jucători reali, acesta este foarte important pentru multiplayer, întrucât doar după parcurgerea completă a Grand Prix-ului pe nivelul de dificultate 4 (sau mai mare) este deblocat modul online „ranked”.

Aici ne lovim şi de una dintre problemele jocului. Acest lucru nu este amintit nicăieri, iar meniul care serveşte drept manual doar descrie fiecare mod de joc în parte şi fiecare schemă de control, însă nu şi lucuri de fineţe precum diferenţele dintre „mâinile” care pot fi echipate de jucători, câteva sfaturi de gameplay sau puţin context pentru luptele din joc. De exemplu, fiecare jucător în parte are o abilitate specială: Master Mummy îşi poate regenera bara de viaţă atunci când blochează, Ribbon Girl poate să facă double jump, iar Twintelle poate să leviteze pentru câteva momente, însă toate acestea pot fi descoperite fie prin gameplay direct, fie citind mesajele din timpul ecranelor de încărcare, sau replicile în format text ale comentatorului din modul Grand Prix.

Din fericire, ARMS nu obligă jucătorul să îşi bată capul prea mult cu asemenea detalii. Jocul a fost conceput în aşa fel încât absolut oricine, cu sau fără experienţă prea multă în jocuri video, să poată să joace încă din primul moment. Nintendo oferă posibilitatea de a juca ARMS în mai multe moduri, fie cu un gamepad clasic (în modurile Joy-Con Grip şi Pro Controller), fie cu un singur Joy-Con (într-un stil similar cu jocurile de pe SNES), însă cu siguranţă compania se bazează pe faptul că jucătorii vor prefera modul „motion controls”, în care ţii câte un Joy-Con în fiecare mână şi foloseşti mişcări ale mâinilor pentru a da cu pumnul, pentru a bloca atacuri şi, uimitor pentru o asemenea schemă de control, pentru a mişca personajul în arenele 3D.

Prima impresie ar fi să strâmb din nas la motion controls, mai ales că nu am fost un mare fan al jocurilor de pe Wii de acest gen, însă Nintendo a învăţat din greşelile din trecut şi a realizat cu ajutorul noilor tehnologii ceva cu adevărat utilizabil şi char preferabil pentru o parte dintre utilizatori faţă de gamepad-ul clasic. Atunci când îndrepţi ambele Joy-Con-uri într-o direcţie (faţă, spate, stânga, dreapta), personajul se mişcă în acea direcţie. O lovitură cu pumnul trimite respectiva „mână” (arm) spre oponent, în timp ce apropierea celor două controllere pune personajul într-o poziţie defensivă. La degetele mari, butoanele L şi R sunt folosite pentru acţiunile de eschivă şi sărit, în timp ce triggerele activează abilitatea specială (un soi de rage mode care se încarcă în timp) a personajului.

Nu în ultimul rând, apăsarea butoanelor clasice (ABXY sau săgeţi) de pe fiecare Joy-Con, va schimba personajul pe care este setată ţinta. Deşi poate părea complicat la prima vedere, după primele câteva minute totul este foarte natural, iar întoarcerea la controlul cu gamepad-ul (a cărui schemă de control nu este foarte fericită în comparaţie) poate părea foarte ciudată. Ba chiar poţi avea un avantaj destul de important atunci când joci cu motion controls, pentru că poţi curba traiectoria fiecărui pumn în parte după ce acesta este lansat, în timp ce, pe gamepad, ambele mâini sunt controlate simultan cu stick-ul stânga.

Din păcate, niciuna dintre modalităţile de control nu este tocmai perfectă, fiecare oferind avantaje şi dezavantaje. Probabil că Nintendo ar fi trebuit să se dedice unei singure metode de control, care să ofere ceva mai multă precizie decât cele disponibile în joc. Desigur, acest lucru ar fi putut aliena o parte din publicul mai puţin experimentat, care nu ar fi putut „prinde” jocul atât de repede în cazul unei scheme de control bazate pe apăsări precise de butoane, combo-uri şi alte elemente pe care le regăsim în jocurile de fighting clasice.

Toate aceste acţiuni formează mecanicile de joc din ARMS, pe cât de simple, pe atât de greu de stăpânit. Fiecare luptător în parte porneşte cu trei tipuri de mâini sau „arme”, pe care le poate combina după bunul plac: una diferită pe fiecare braţ sau acelaşi tip pe ambele braţe. Armele beneficiază de caracteristici proprii precum „damage”, viteză şi un element special (electricitate, gheaţă, foc, etc.). În timp ce „mâinile” de dimensiuni mai mari sunt în consecinţă mai lente în mişcarea către inamic, ele consumă mai mult din bara de viaţă a acestuia la impact. Cele mai mici sunt mai rapide, dar produc şi daune mai mici. Indiferent de mărimea lor, elementul special de care beneficiază poate avea efectele dorite asupra inamicului, însă este nevoie ca acesta să fie activat. Activarea se face fie prin trecerea în mod defensiv pentru câteva momente, fie prin apăsarea lungă a butoanelor de eschivă sau sărit, ambele lăsând inamicului loc pentru un atac.

Şi aici intră în discuţie conceptul luptelor din ARMS. Avem practic de-a face cu un sistem „rock, paper, scissors” evoluat. Un pumn poate fi blocat de poziţia defensivă (practic un scut), în timp ce scutul poate fi spart de către o acţiune de aruncat („grab”, atunci când ataci cu ambii pumni deodată). În cele din urmă, un „grab” poate fi oprit de către un pumn. Aceste trei acţiuni, combinate cu mobilitatea personajelor (unele sunt mai lente, altele mai rapide, unele pot să sară de mai multe ori, altele pot să dispară atunci când eschivează) şi cu utilizarea inteligentă a superputerii care se încarcă în timpul luptei, transformă un concept atât de simplu într-un joc destul de complex. Câştigătorul este de obicei jucătorul care poată să folosească eficient uneltele pe care le are la îndemână, dar care poate şi să intuiască rapid unde va fi inamicul şi ce urmează să facă peste câteva momente.

Desigur, ARMS ar putea deveni plictisitor dacă fiecare personaj în parte are avea doar cele trei „mâini” de bază în arsenal, aşa că Nintendo a decis ca oricare armă să fie disponibilă pentru fiecare personaj în parte. Pentru deblocare este necesară însă accesarea unui mini-game de tip „shooting gallery”, unde jucătorul distruge ţinte pentru a putea colecta cutiuţe. Accesul la acest mod de joc se face pe baza unor monede, care sunt acordate după fiecare luptă în parte, atât în single player, cât şi în multiplayer. (Înainte să vă îngrijoraţi, aflaţi că nu există microtranzacţii în ARMS, iar Nintendo a promis că DLC-ul jocului, care va consta în personaje, arme şi arene noi, va fi complet gratuit.)

În funcţie de numărul de monede pe care alege să îl cheltuie (30, 100 sau 200), jucătorul are la dispoziţie mai mult timp pentru a colecta cât mai multe cutii. În general, cutiile apar după ce fiecare val de ţinte este doborât. Cutiuţele sunt în general aleatorii, deblocând mâini noi pentru oricare dintre personajele din joc la întâmplare, însă niciodată nu pleci dintr-un astfel de mini-game fără măcar două sau trei arme noi pentru personajul ales pentru respectiva sesiune.

Armele deblocate sunt apoi disponibile în toate modurile de joc, inclusiv în Grand Prix. Şi pentru că tot am amintit modurile de joc, Nintendo a ales să meargă în nişte direcţii foarte interesante cu ARMS. Fiind vorba despre un joc de fighting, avem de a face la categoria de moduri offline cu clasicul Versus, disponibil în variante un jucător vs. computer, sau orice altă combinaţie de doi, trei sau patru luptători. Luptele se pot desfăşura pe echipe sau individual, orice confruntare cu mai mult de doi jucători transformându-se într-un haos garantat. Fiecare jucător poate să îşi aleagă schema de control preferată (motion controls, gamepad, joy-con grip sau joy-con orizontal), aceasta fiind recunoscută automat de joc, fără a necesita navigarea prin meniuri.

Pe lângă clasicele lupte, mai există şi câteva tipuri de evenimente mai speciale precum V-Ball, un soi de volei care poate fi jucat 1v1 sau 2v2, Hoops, în care inamicul trebuie aruncat la coşul de baschet, şi Trick Shot, o variaţie a trasului la ţintă amintit anterior, cu menţiunea că două echipe care stau faţă în faţă concurează pentru a strânge cât mai multe puncte. În cele din urmă există şi un mod de joc offline numit 1 vs 100, unde un singur jucător se confruntă cu o sută de inamici controlaţi de AI, care vin în valuri. Din fericire, fiecare inamic în parte este doborât doar cu o singură lovitură, la final fiind necesară eliminarea unui soi de mini-boss cu o bară de viaţă completă.

Modurile offline sunt distractive atunci când ai unul sau mai mulţi prieteni prin preajmă, însă cu siguranţă majoritatea jucătorilor de ARMS vor petrece cel mai mult timp în modurile online ale jocului. Acestea sunt trei la număr: Party Mode, în care poţi merge în lobby-uri online alături de un „player 2” în modul split screen, Ranked Mode, pentru cei care doresc concurenţă adevărată, şi Friends, în care poţi porni confruntări online private cu cei din lista de prieteni.

Întrucât Friends este de la sine înţeles, ma voi concentra pe Party şi Ranked, întrucât fiecare beneficiază de propriile sale particularităţi. În Party, sistemul de matchmaking te aruncă într-un lobby foarte colorat şi prietenos, în care sunt realizate meciuri competitive între toţi cei care participă, la întâmplare. Jucătorii sunt reprezentaţi cu avatarele personajelor alese şi cu numele profilului local de pe consolă. Atunci când eşti introdus într-un meci, avatarul tău şi cele ale celor care mai participă sunt atrase într-un cerc în care sunt vizibile pentru toţi elemente precum arena în care are loc meciul, limita de timp şi, după caz, bara de viaţă sau scorul meciului.

Astfel, cei care aşteaptă să intre într-un meci pot oricând să intuiască dacă mai au sau nu de aşteptat până când jucătorii care sunt în prezent în joc îşi termină sesiunile. Din păcate, lipsa unui sistem de tip party şi chat la nivel de consolă limitează interacţiunea cu jucătorii. Avantajul este însă faptul că sesiunile de joc sunt mai plăcute şi mai „prietenoase”, utilizatorii fiind feriţi de posibilitatea de a da peste un puşti de 13 ani nervos care înjură pe toată lumea.

În modul Ranked, sunt posibile doar confruntări de tip 1v1 în modul de luptă clasic, pe arene alese la întâmplare. În general, sistemul de matchmaking te pune în confruntare directă cu jucători de un nivel similar, însă se mai întâmplă ca un nou venit să fie aruncat în lupte şi cu jucători mai experimentaţi (chiar şi cu cinci niveluri peste). Sistemul Ranked funcţionează într-un stil destul de standardizat.

Fiecare vitorie aduce puncte de experienţă care contribuie la nivelul profilului. Cu fiecare nivel în plus, se consideră că jucătorul este mai experimentat. Desigur, fiecare înfrângere duce la pierderea unor puncte de experienţă şi poate duce chiar la retrogradarea la un nivel inferior. Câştigătorul este cel care câştigă două runde din trei, iar la final există posibilitatea de a continua lupta împotriva aceluiaşi adversar sau de a căuta unul nou.

În ciuda faptului că Nintendo nu este o companie recunoscută pentru servicii online robuste, ARMS nu a dat semne de „oboseală” nici în ziua lansării, nici în zilele care au urmat. Din când în când, un meci se termină din senin cu o „eroare de conectivitate”, însă cel mai probabil este vorba despre jucători care ies din meciuri de bună voie, decât de servicii online de slabă calitate. Meciurile Ranked par a fi peer-to-peer, deci atunci când unul dintre jucători se deconectează, „serverul” dispare. Din păcate, pentru cei cu conexiuni WiFi slabe, lag-ul ar putea fi o problemă. Timpul de reacţie din joc trebuie să fie foarte mic, iar fiecare întârziere poate să dea peste cap orice strategie. În cele câteva zeci de meciuri jucate, câteva dintre ele s-au dovedit a fi problematice tocmai din această cauză. Pentru o experienţă cât mai bună este recomandată conectarea consolei la o reţea cu fir printr-un adaptor Ethernet pe USB.

Pe lângă toate acestea, există şi posibilitatea de a juca local între mai multe console Switch, însă, din lipsă de mai multe console şi mai multe copii ale jocului, nu am putut testa această funcţionalitate. Acest mod este dedicat cu siguranţă celor care vor folosi Switch-ul în modul portabil, însă cu siguranţă va fi cel mai puţin accesat mod de joc din ARMS, de departe.

Spre final aş dori să vorbesc puţin şi despre câteva aspecte mai tehnice ale lui ARMS. Întrucât Nintendo Switch este în mare parte o tabletă care poate să afişeze jocurile şi pe un televizor, mulţi erau îngrijoraţi de capabilităţile sale tehnice, în special de calitatea graficii pe care o poate afişa. Ei bine, ARMS, asemeni Mario Kart 8 Deluxe, este un joc care rulează în rezoluţie 1080p la 60 de cadre pe secundă şi nu scade niciodată sub aceste valori atunci când joci în mod single (un singur jucător, online sau offline). În modul handheld rezoluţia scade la 720p, însă framerate-ul rămâne constant. Rezoluţia scade la 900p doar în modul split screen, însă diferenţa nu este atât de mare având în vedere că fiecare jucător are la dispoziţie o porţiune mai mică din întregul ecran. Din păcate, în split screen cu 3 sau 4 jucători, framerate-ul scade la 30 de cadre pe secundă. Diferenţa de framerate este sesizabilă imediat, acest mod de joc fiind recomandat doar în cazuri „de urgenţă”.

Din punct de vedere artistic, Nintendo a reuşit să creeze o lume nouă plină de culori vii şi personaje uşor de recunoscut. Fiecare arenă în parte beneficiază de o identitate proprie, iar totul arată foarte bine şi foarte „curat”, în ciuda performanţei limitate a consolei pe care rulează. La o privire mai atentă sunt evidente scurtăturile pe care Nintendo le-a luat pentru a atinge un nivel de performanţă atât de înalt, dar majoritatea jucătorilor vor fi mai atenţi la atacurile inamicului decât la publicul din tribună care este format din trei variaţii de modele, lucru evident doar în reluările de la finalul fiecărei lupte. (Apropo, jocul salvează reluări ale meciurilor, care pot fi parcurse apoi din orice unghi pentru a putea analiza stilul de luptă al jucătorilor şi pentru a corecta anumite greşeli în luptele viitoare).

Sunetul este un alt aspect unde ARMS excelează, poate chiar mai mult decât în cazul aspectului vizual. Melodia din meniu va rămâne în minţile jucătorilor multă vreme după ce vor lăsa jocul din mână, iar fiecare arenă în parte vine cu propria temă de fundal, fiind reprezentativă pentru naţionalitatea şi personalitatea personajului „gazdă”. Fiecare atac în parte beneficiază de sunete specifice, mulţi jucători putând folosi efectele sonore ca repere pentru a reacţiona în luptă.

Deşi este prea devreme pentru a mă putea pronunţa, ARMS pare să aibă la îndemână toate atuurile pentru un debut de succes pe noua consolă de la Nintendo. Aceasta este a doua licenţă nouă a companiei în doi ani, după zeci de ani de titluri Mario, Zelda şi Metroid. Se pare că Nintendo poate să creeze şi jocuri din alte genuri, chiar din afara ariei sale de confort, însă, ca de obicei, compania nu se conformează standardelor impuse de alţii. ARMS este un joc de fighting cu un stil aparte, care doreşte să ofere câte ceva pentru fiecare.

Stilul artistic colorat este potrivit pentru orice categorie de vârstă, însă Nintendo pare să ţintească spre publicul atras de jocuri mai recente precum Overwatch din acest punct de vedere. Din păcate pentru fanii jocurilor single player, în special ale celor single player de la Nintendo, ARMS este un joc orientat către multiplayer. Este greu de spus dacă acesta va strânge o comunitate în jurul său care să îi asigure o viaţă lungă în spaţiul competitiv, însă cu puţine ajustări, Nintendo ar putea avea la îndemână ceva foarte special. Din păcate, conţinutul inclus în pachetul de bază nu este foarte cuprinzător. Pentru un joc „full price”, acesta vine cu doar zece luptători, zece arene şi o mână de moduri de joc.

Din fericire, acestea pot oferi destulă varietate pentru a nu deveni plictisitoare, iar promisiunea în ceea ce priveşte conţinutul nou gratuit este foarte atractivă. Ştim deja că Nintendo se va ţine de cuvânt, întrucât a abordat o strategie similară în urmă cu doi ani în cazul lui Splatoon şi a dus-o la capăt cu succes, spre încântarea fanilor. Aşadar, ARMS este un joc pentru cei care îşi doresc un titlu „light” axat pe multiplayer pentru Switch, excelent pentru petreceri şi întâlniri cu prietenii, dar care poate să ofere destulă complexitate pentru a fi jucat în modul ranked mult timp de acum înainte, cu o singură condiţie: trebuie asigurat un flux constant de conţinut semnificativ.