Thimbleweed Park Review: aventură ca pe vremuri

Întâmplarea a făcut ca săptămâna aceasta să mă prindă fără PC-ul de gaming din dotare, placa de bază luând surprinzătoarea decizie de părăsi această lume pe timp de noapte. Nicio problemă, tocmai de aceea avem serviciile de garanţie. Tot răul spre bine însă, în această perioadă a sosit în redacţie, pentru review, un joc ce nu are nevoie de un sistem pretenţios, funcţionând foarte bine şi pe un banal laptop. Este vorba despre adventure-ul point and click Thimbleweed Park.

Nu avem totuşi de-a face cu un banal joc de aventură, gen ce a intrat, de câţiva ani buni, într-un con de umbră. Ci de un adventure realizat de nimeni altul decât Ron Gilbert, una dintre figurile marcante ale vechiului studio LucasArts, responsabil pentru unele dintre cele mai importante jocuri adventure ale tuturor timpurilor: Maniac Mension, Indiana Jones and The Last Crusade, Day of The Tentacle şi, nu în ultimul rând, primele două titluri ale seriei Monkey Island. Cu alte cuvinte, Gilbert este cel care a pus bazele genului adventure în viziunea LucasArts, cu celebra interfaţă bazată pe verbe (look at, talk to, pick up, use etc.), precum şi limbajul de scripting SCUMM, folosit mai apoi de companie pentru toate titlurile sale adventure.

Aşadar, putem înţelege de ce apariţia lui Thimbleweed Park este importantă, mai ales în condiţiile în care Ron Gilbert s-a reunit cu Gary Winnick, fostul său coleg din LucasArts (alături de care a lucrat la Maniac Mansion), în vederea realizării acestui joc. Împreună, au pus baza unei campanii pe Kickstarter, adresată în principal iubitorilor de jocuri de aventură old school, prin intermediul căreia Thimbleweek Park a fost finanţat.

Şi când spunem old school, nu glumim: Thimbleweed Park este realizat după toate regulile „de modă veche” ale genului: abordarea grafică de tip pixel art, caracteristică titlurilor de la începutul anilor ’90, clasica interfaţă bazată pe verbe, preluată aproape neschimbată din jocurile LucasArts, un scenariu nebunesc, influenţat de foarte multe elemente din cultura pop (clasică sau de actualitate), personaje sărite de pe fix, puzzle-uri şi dialoguri cât cuprinde şi, nu în ultimul rând, o serioasă doză de umor.

Povestea porneşte în mod misterios în 1987, cu doi agenţi federali ce trebuie să investigheze o crimă în Thimbleweed Park, un orăşel american cu un trecut nu tocmai convenţional. Evident, lucrurile se vor complica, vor apărea şi alte personaje jucabile (mecanică familiară celor care au încercat atât Maniac Mansion, cât şi Day of The Tentacle), totul culminând într-o manieră caracteristică lui Ron Gilbert (cei care are au terminat Monkey Island 2: LeChuck’s Revenge ştiu la ce mă refer).

Atât prezentarea grafică retro, cât şi includerea clasicei interfeţe cu verbe s-ar putea să genereze confuzie în rândurilor jucătorilor care nu au prins epoca de aur a genului adventure, Thimbleweed Park nefiind, din aceste puncte de vedere, un titlu uşor de „digerat” de generaţia ceva mai tânără. Totuşi, dacă ai crescut cu aventurile de la LucasArts şi Sierra On-Line, nu poţi să nu apreciezi această abordare.

Şi nu doar aceste elemente amintesc de clasicii genului: Thimbleweed Park este plin de tot felul de referinţe, vizuale sau nu, la jocuri precum Maniac Mansion, Day of The Tentacle, Monkey Island şi, se putea altfel, chiar la vechiul studio LucasArts. Mai mult, tastele caracterstice anumitor funcţii din vechile jocuri bazate pe SCUMM funcţionează şi aici, Space fiind folosit pentru a activa pauza, iar „.” (punct) pentru a întrerupe fraza în curs şi a trece la următoarea.

Astfel, dacă eşti pregătit să te întorci în trecut cu aproximativ un sfert de secol, Thimbleweed Park oferă exact experienţa caracteristică acelor vremuri. Totuşi, nu tot ce ţine de joc poate fi trecut în categoria „lapte şi miere”. Spre exemplu, umorul, în primele minute ale jocului, pare un pic forţat, mai ales pentru cei care nu înţeleg unde vor să „bată” scenariştii. Din fericire, din acest punct de vedere, lucrurile se clarifică destul de repede, partea umoristică revenind la nivelul calitativ aşteptat.

Ciudat este câteodată şi modul în care jocul gestionează „relaţiile” dintre personaje, mai ales în privinţa celor jucabile. Astfel, dacă unul dintre eroii tăi a purtat o discuţie cu un alt personaj, se consideră că informaţiile rezultate au fost însuşite de toată distribuţia jucabilă. Înţeleg că avem de-a face cu un compromis făcut de dragul gameplay-ului, însă este foarte ciudat să vezi cum interacţionează personaje care nu s-au zărit niciodată de parcă s-ar cunoaşte de o viaţă întreagă.

Semi-deranjante sunt şi unele puzzle-uri, care implică unele soluţii nu atât de evidente sau logice. Din fericire, în Thimbleweed Park fiecare personaj beneficiază de o listă proprie de obiective ce trebuie îndeplinite, fiind destul de greu să nu ştii ce trebuie să faci pentru a progresa. De asemenea, există şi un mod easy, cu mai puţine puzzle-uri, dedicat începătorilor.

Dialogurile, în marea lor majoritate, sunt foarte bine scrise şi interpretate, actorii aleşi pentru a da viaţă personajelor din Thimbleweed Park achitându-se cu brio de sarcini. Aici trebuie evidenţiat un personaj absolut savuros, un clovn comediant, care, de fiecare dată când va avea prim planul, vă va smulge, în mod sigur, câteva zâmbete. Nu la fel de încântat am fost de vocea unuia dintre agenţi, de origine latino-americană, interpretată parcă cu prea mult patos şi prea puţină pricepere.

Merită menţionată şi muzica, care păstrează un echilibru perfect între retro şi modern, adăugând jocului o doză suplimentară de atmosferă. De acelaşi gen de abordare, deşi mult mai reţinută, are parte şi reprezentarea grafică din Thimbleweed Park: da, este un joc realizat în stil pixel art, însă beneficiază şi de unele adăugiri moderne, prezentate în mod subtil. Un astfel de exemplu este iluminarea, mai exact modul în care siluetele personajelor sunt umbrite sau iluminate în anumite culori, în funcţie de sursele de lumină din mediul înconjurător.

Nimic însă pretenţios din punct de vedere hardware: întregul joc (incluzând dialogurile vorbite) ocupă sub 1 GB şi rulează perfect chiar şi pe un laptop modest, cu placă video integrată. De asemenea, Thimbleweed Park este disponibil şi pe Xbox One, beneficiază şi de suport pentru controller, şi, în câteva luni, urmează să îşi facă apariţia şi pentru PlayStation 4.

Acestea fiind spuse, putem încheia review-ul de faţă cu o schemă logică, cum nu se poate mai potrivită în contextul unui joc de aventură. Sunteţi pasionaţi de jocurile actuale, iar prezentarea cinematică, grafica fotorealistă sau multiplayer-ul online sunt sus pe lista priorităţilor voastre? Atunci Thimbleweed Park nu vi se adresează. Vă plac titlurile de aventură clasice şi sunteţi dispuşi să acceptaţi un look şi o formulă de joc 100% retro? Atunci nu ar trebui să rataţi noua creaţie a lui Ron Gilbert.