Destiny Preview: impresii după un beta alert

Lansarea versiunilor beta pe post de demo-uri a devenit o obişnuinţă, publisherii mari încercând astfel să mascheze un soi de program „early access” sub un veşmânt ceva mai demn de renumele lor. Totuşi, Destiny este un caz mai special, evidenţiat de câţiva factori pe care nu îi întâlnim pe toate drumurile.

În primul rând, cu riscul de a supăra o anumită categorie de public, Destiny este probabil cel mai aşteptat joc al anului, în ciuda faptului că, până în prezent, nu a fost anunţat decât pentru console. Motivele sunt destule, în capul listei aflându-se reputaţia studioului producător – Bungie, aceeaşi echipă care a reuşit să ducă first person shooterele de consolă în mainstream (prin intermediul seriei Halo).

Continuând, Destiny a fost folosit drept stindard pentru promovarea noii generaţii de console şi a conceptului de „next gen” în general, chiar dacă jocul celor de la Bungie îşi va face apariţia şi pe vechile PlayStation 3 şi Xbox 360. Deşi prezentările iniţiale ale jocului au fost confuze, echipa producătoare preferând să pună accentul pe poveste şi lore, nu s-a făcut un secret din faptul ca Destiny va fi un joc desfăşurat în exclusivitate online, ce urma să încerce să reunească toate modurile populare din shootere (poveste, multiplayer cooperativ şi competitiv) într-un univers coerent, la care toţi jucătorii să fie conectaţi în permanenţă.

Mesajul transmis de Bungie şi publisher-ul Activision nu a fost tocmai cel mai clar, lăsând o aură de mister să planeze în jurul lui Destiny. Mai mult, cele companii au evitat să caracterizeze Destiny drept MMO, adaugând astfel noi semne de întrebare deasupra acestui joc.

Aminteam mai devreme despre scopurile promoţionale (sau pur comerciale) în care sunt folosite versiunile beta în ziua de azi. Deşi beta-ul Destiny nu a făcut excepţie de la această regulă (a fost nevoie de un preorder pentru a primi acces la faza iniţială a sesiunii beta), există şi o particularitate care a diferenţiat Destiny de restul beta-urilor care sunt aruncate către publicul consumator. Chiar după E3 2014, cei interesaţi de noul joc de la Bungie au avut şansa să încerce versiunea alpha de Destiny, proaspăt încheiatul beta neapărând astfel doar ca o unealta promoţională, ci şi ca o dovadă a îmbunătăţirilor evidente aduse faţă de varianta alpha.

NOUA GENERAŢIE DE SHOOTERE

Până la urmă, în ciuda tuturor discuţiilor şi materialelor promoţionale, abia cu ocazia acestor teste alpha şi beta am putut înţelege exact ce este Destiny şi de ce Activision şi Bungie insistă să-l numească primul shooter cu adevărat next gen. Avem de-a face cu mecanicile clasice ale unui first person shooter, cărora le-a fost adăugat un sistem de progresie caracteristic unui action RPG (clase de personaje, avansare în nivel, dobândire de noi abilităţi, farming pentru echipament cât mai bun etc.) şi numeroase elemente inspirate din titlurile MMO contemporane.

Pentru a înţelege mai bine modul de desfăşurare a gameplay-ului din Destiny, cel mai bine ar fi să-i facem o scurtă descriere: după alegerea unei clase din cele trei disponibile (Hunter, Titan şi Warlock) şi personalizarea vizuală a personajului controlat (destul de avansată pentru un shooter), urmează un scurt turorial despre cum se joacă noul titlu de la Bungie. Nicio mare surpriză la acest capitol: Destiny va fi imediat familiar amatorilor de shootere pe console, cu o schemă de control responsivă şi comodă.

Tutorialul, mascat sub forma unei misiuni de poveste introductive, are ca finalitate accesul la The Tower, un HUB al universului Destiny, în care jocul celor de la Bungie se confundă cel mai mult cu un MMO. Practic, The Tower este „oraşul” din Destiny, destinaţia unde te poţi întâlni cu toti ceilalţi jucători conectaţi la joc, în care poţi identifica obiectele culese sau căpăta echipament şi challenge-uri noi. Trebuie menţionat şi că, în beta, despre deosebire de alpha, tot acest moment introductiv este acompaniat şi de secvenţe cinematice, destul de bine realizate pentru un titlu al cărui principal atu nu pare a fi povestea.

Odată încheiată acestă etapă din joc, Destiny dă frâu liber jucătorului, punându-i la dispoziţie harta galaxiei pe care o poate explora. În beta, este disponibilă doar o „destinaţie” şi anume Pământ, rămăşiţele vechii Rusii. Ce înseamnă însă o „destinaţie” în accepţiunea celor de la Bungie? Este vorba despre un nivel de mari dimensiuni, deschis şi neliniar, cu tot felul de clădiri şi subterane explorabile, pe care jucătorii pot alege să-l parcurgă în felurite moduri.

Aceste moduri depind de tipurile de misiuni pe care alegi să le încerci: story, explore sau strike. Story este probabil cel mai familiar jucătorilor de shootere single player, prezentând misiuni scriptate prin nivelul amintit mai devreme, fiecare împingând povestea jocului în faţă câte un pic. Nu vă aşteptaţi însă la cine ştie ce revelaţii narative: Destiny pune mai mult accentul pe acţiune şi confruntările cu inamicii (la rândul lor caracterizaţi de numărul nivelului pe care îl poartă) şi răsplata pe care o primeşti pentru eliminarea lor (bani, muniţie sau echipament mai bun) decât pe expunerea unei poveşti foarte coerente.

Explore abandonează pretenţiile epice, oferind jucătorilor posibilitatea de a explora în voie mediul de joc. Acesta este împănat de beacon-uri, activarea fiecăruia dintre acestea fiind echivalentă cu pornirea unui mini-quest de tipul omoară X inamici de un fel, elimina un grup anume de inamici şi culege informaţiile sau hack-uieşte un terminal în timp ce inamicii te atacă. Din nou, gameplay-ul primează, explore fiind un mijloc ideal pentru a afla toate secretele ariei puse la dispoziţie de beta.

Deşi pot fi jucate de unul singur, atât Story, cât şi Explore permit abordarea cooperativă în echipe de până la trei jucători. Mai mult, chiar şi atunci când joci singur, vei întâlni în nivel şi alţi jucători umani, care-şi văd de propriile obiective. Dacă vreţi sau nu să cooperaţi pentru a vă face viaţa mai uşoară rămâne la latitudinea fiecăruia.

În schimb, Strike schimbă un pic datele problemei: avem de-a face cu misiuni gândite special pentru modul cooperativ (fie le puteţi aborda cu un Fireteam format din prieteni, fie alături de necunoscuţi prin matchmaking-ul oferit de joc). În misiunile de tip Strike pur şi simplu nu te poţi arunca în gura lupului ca un Rambo modern, cooperararea şi comunicarea eficientă fiind vitale pentru a putea continua. Aici se vor întâlni şi tipuri de inamici mai speciale, precum şi reward-uri pe măsură.

Şi astfel, chiar şi limitat la o singură arie explorabilă, patru story missions şi un singur Strike, beta-ul Destiny oferă ore şi ore de joc, principalul obiectiv fiind îmbunătăţirea abilităţilor personajului controlat, precum şi echiparea acestuia cu arme şi armuri cât mai performante. După atingerea anumitor niveluri (8 a fost limita maximă permisă de acest beta), misiunile de poveste au putut fi abordate şi pe dificultăţi mai avansate, crescând astfel durata de joc.

Şi pentru că tot a venit vorba de arme şi echipamente, acestea sunt implementate într-un stil care aminteşte de action RPG-uri, însă nu ajunge la complexitatea unora dintre ele. Fiecare jucător porneşte cu două arme: una principală şi una secundară, aceasta din urmă beneficiind de mult mai puţină muniţie, însă şi o putere de foc crescută. Ulterior va mai fi deblocat un slot suplimentar, dedicat armelor grele, precum lansatoarele de rachete, cu muniţie şi mai rară.

Acestora se adaugă „recuzita clasică” de armuri, încălţări, căşti cu diferite atribute, jucătorul fiind încurajat, în mod evident, să găsească alternative mai performante. Atât armele, cât şi obiectele din beta erau de două feluri: cele obişnuite, ale căror caracteristici erau clare de la prima vedere, şi cele verzi, care ascundeau unele abilităţi speciale. Spre exemplu, poţi găsi o puşcă cu lunetă verde pe care dacă o foloseşti pentru headshots, ai toate şansele să i se deblocheze o abilitate prin intermediul căreia arma va face şi mai mult damage atunci când este executat un headshot.

Echiparea corespunzătoare devine şi mai importantă odată ce personajul controlat atinge nivelul 5, moment în care se deblochează Crucible-ul. Acesta este accesibil prin intermediul hărţii galaxiei de care aminteam mai devreme şi reprezintă multiplayer-ul competitiv din Destiny. În beta, în marea majoritate a timpului a fost disponibil un singur mod de joc: Control, în care jucătorii, împărţiţi în două echipe, se luptau pentru controlul a trei puncte cheie de pe o hartă plasată pe Lună. Aici simţi probabil cele mai mari diferenţe între arme, jucătorii echipaţi cu un arsenal puternic având un avantaj evident în faţa începătorilor. Pasionaţii de Halo ar trebui să se simtă ca acasă în Crucible, aici apărând şi vehiculele armate ce pot fi pilotate.

Pentru o scurtă perioadă de timp, Bungie a ales să pună la dispoziţia jucătorilor din beta şi o misiune de pe Lună, care, pe lângă introducerea unui nou mediu de joc, a avut darul să familiarizeze jucătorii si mai mult cu lupta de la bordul vehiculelor, un aspect care lipseşte în porţiunea de pe Pământ (unde poţi folosi un hover bike doar pentru deplasare rapidă).

PARTEA ÎNTUNECATĂ A LUNII

Combinaţia dintre acţiunea FPS antrenantă şi veşnica fugă după echipamente cât mai bune este o reţetă câştigatoare în cazul lui Destiny, în beta deseori regăsindu-mă jucând ore bune fără niciun scop anume, doar pentru a mai „scutura” nişte monştri de bani şi loot. Totuşi, chiar şi aşa, încă nu sunt 100% convins că Destiny va avea longevitatea pe care şi-ar dori-o producătorii săi.

Deşi genul first person shooter a devenit în ultimul timp mai degraba o afacere „multiplayer only”, există destui jucători care sunt în căutarea unei campanii single player captivante într-un astfel de joc. Şi titluri precum Metro: Last Light sau Wolfenstein: The New Order au demonstrat că încă există cerere pentru aşa ceva. Din păcate, Destiny nu excelează la acest capitol. Şi nu, nu este vorba de faptul că jocul se desfăşoară în permanenţă online: atât Diablo III, cât şi StarCraft II, chiar dacă sufereau de aceeaşi „boală”, ofereau o experienţă single player satisfăcătoare.

În Destiny, aşa-zisa poveste pare încropită rapid şi fără prea multă profunzime, misiunile Story fiind folosite mai mult drept scuze pentru a arunca jucătorul împotriva unor noi armate de inamici. Bineînţeles, acest aspect se poate schimba dramatic în versiunea completă a jocului, existând încă speranţe că Bungie a păstrat ce e mai bun din poveste pentru ediţia finală a lui Destiny.

Pe de altă parte, o privire rapidă asupra hărţii galaxiei din Destiny ridică altă problemă: cât de mult conţinut va avea de oferit jocul în versiunea sa completă? Producătorii deja au confirmat faptul că fiecare planetă va avea doar „o destinaţie” disponibilă (precum e Old Russia pentru Pământ), iar pe harta de care aminteam nu apar prea multe planete. Şi oricăt de bogată ar fi o astfel de arie (cea din demo e un exemplu foarte bun), aceasta se termină la un moment dat. Mi-e frică că 4 sau 5 arii de asemenea dimensiuni nu vor fi suficiente pentru a susţine o experienţă cu adevărat de durată, care să reziste luni şi luni de zile, până cand Bungie vor lansa inevitabilele expansion-uri. Sper din tot sufletul că Bungie mai are şi alţi aşi în mânecă în afară de 4-5 misiuni legate de poveste, un explore şi un strike per planetă.

ÎN LOC DE ÎNCHEIERE

Este un pic ironic faptul că am caracterizat Destiny drept un shooter cu adevărat next gen, însă nu am vorbit deloc despre prezentarea sa grafică. Ce-i drept, Destiny încearcă să definească noua generaţie prin alte ingrediente nelegate de aspectul său, însă nu se prezintă tocmai rău nici la acest capitol. Şi nu este neapărat vorba de tehnologie: da, spaţiile deschise arată bine, iar jocul se mişcă fără probleme pe o consolă PlayStation 4.

Totuşi, înclin să cred că adevăratul atu al prezentării grafice din Destiny este stilul artistic abordat de Bungie, care combină peisaje dezolante cu un ciclu noapte-zi dinamic şi efecte de iluminare impresionante, interioarele fiind scoase în evidenţă de jocul excelent de lumini şi umbre. Sigur, există jocuri care probabil arată mai bine decât Destiny. Însă, în categoria sa (joc online orientat către looting şi avansare în nivel), Destiny se prezintă foarte, foarte bine.

Mai mult, există îmbunătăţiri vizibile aplicate de la alpha la beta-ul pe care am avut ocazia să-l încercăm, atât la nivel grafic, cât şi în ceea ce priveşte sunetul. Spre exemplu, dialogurile oferite de Peter Dinklage (vocea companionului computerizat al personajului central) beneficiază de o calitate mult crescută (graţie reînregistrărilor şi efectelor de postprocesare).

Revenind la cuvintele introductive, a reuşit beta-ul Destiny să-şi atingă principalul scop şi să fie o unealtă promoţională cât mai eficientă pentru versiunea finală a jocului? Fără îndoială, da. Pe de altă parte, beta-ul Destiny a reusit sa ridice şi semnele de întrebare semnalizate mai sus, care, strict din punctul de vedere al subsemnatului, parcă umbresc un pic perspectivele acestui joc ambiţios.