Wolfenstein The New Order Review: veteranul, din nou la datorie

Nu ştiu câţi dintre voi mai ţin minte impactul pe care l-a avut Wolfenstein 3-D la momentul lansării sale de la începutul anilor ’90. Astăzi genul first person shooter a devenit aproape banal, zeci de jocuri de acest tip fiind lansate anual; în schimb, în 1992, am avut parte de o revelaţie: primul astfel de titlu lansat de id Software a revoluţionat industria şi a pus bazele probabil celui mai popular gen de jocuri din zilele noastre.

Din păcate, restul istoriei seriei Wolfenstein nu este atât de glorios precum începuturile. Lăsând la o parte expansion pack-ul de sine stătător Spear of Destiny, prima continuare adevărată a venit abia în 2001, B.J. Blazkowicz revenind la datorie în Return To Castle Wolfenstein. Deşi jocul s-a bucurat de un succes apreciabil, piaţa jocurilor FPS se îndrepta într-o nouă direcţie, RTCW nereuşind să atingă gradul de notorietate al ilustrului său predecesor.

În 2009, Activision a mai încercat o dată să revitalizeze seria, însă Wolfenstein-ul celor de la Raven Software nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor. În aceste condiţii, cu studioul id Software şi toate licenţele acestora trecute sub aripa Bethesda, noul publisher a riscat, însărcinând proaspăt creata echipa de la MachineGames cu realizarea lui Wolfenstein: The New Order. B.J. Blazkowicz s-a întors din nou.

NAZIŞTII NU MOR NICIODATĂ

Când vine vorba de poveste, Wolfenstein: The New Order îşi face treaba cu brio. Abordările supranaturale din titlurile precedente sunt abandonate în favoarea unei realităţi alternative, în care naziştii descoperă o tehnologie ferită de ochii muritorilor şi, cu ajutorul acesteia, reuşesc să câştige cel de-al Doilea Razboi Mondial. Doborât în bătălie, B.J. Blazkowicz revine în anii ’60, într-o lume aflată sub controlul lui Hitler, într-o încercare finală de a elibera populaţia globului de jugul nazist.

Abordarea narativă este credibilă şi permite celor de la MachineGames să-şi scoată în evidenţă un pic şi latura aristică, lumea de joc din Wolfenstein: The New Order fiind împânzită de elemente care subliniază modul în care dezvoltarea omenirii a fost afectată de influenţa germană. Pe parcursul jocului vom întâlni tot felul de jurnale audio sau scrisori lăsate în urmă de locuitorii acestei noi lumi, precum şi înregistrări ale unor melodii faimoase, de această dată cu titlu şi versuri în limba germană. În felul acesta, jocul reuşeşte să atingă şi latura emoţională, nu doar sa pompeze adrenalină în sângele jucătorului.

Din fericire, Wolfenstein: The New Order se achită şi de a doua sarcină mai mult decât satisfăcător. În esenţă, jocul este un shooter de modă veche, în stilul titlurilor Half-Life, în care secvenţele de acţiune furibundă alternează într-un mod armonios cu momentele liniştite, în care fie avem parte de expunere narativă, fie trebuie să rezolvăm vreun puzzle. Blazkowicz are la dispoziţie un arsenal în mare parte convenţional, din care nu lipsesc cuţitul, pistolul, puşca de asalt (echipată cu lansator de rachete!), shotgun-ul sau puşca cu lunetă. Şi pentru că avem parte totuşi de urmaşul primului shooter pur-sânge, toate aceste „unelte” pot fi folosite şi în „cupluri”: la nevoie, Blazkowicz poate utiliza două astfel de arme simultan.

Tot la capitolul old-school se încadrează şi modul în care este reprezentată starea de sănătate a personajului principal: se întorc numerotările de la 1 la 100 (sau chiar peste), atât pentru nivelul de „energie vitală”, cât şi pentru armură (pe care o puteţi culege inclusiv de la inamicii doborâţi). Adăugaţi la acestea şi design-ul nivelurilor, destul de alambicat pentru zilele noastre, multitudinea de secrete presărate prin acestea, precum şi bătăliile cu unii monştri înalţi cât un bloc şi vă daţi seama că MachineGames a cam reusit ce şi-a propus. Latura Half-Life-uistică a jocului este reprezentată de arma cu laser (un soi de gravity gun al acestui joc), care, pe lângă faptul că poate fi folosită în scopuri ofensive (şi trebuie încărcată de la surse plasate pe pereţi), ajută la rezolvarea unor puzzle-uri, fiind capabilă să taie garduri, lanţuri şi, mai târziu, chiar şi pereţi metalici.

Graţie tuturor acestor ingrediente, Wolfenstein: The New Order reuşeşte ce alte shootere cu background similar doar visează: te face să te simţi ca un veritabil „bad ass”, Blazkowicz fiind capabil să se arunce în luptă împotriva a zeci de nazişti, atât rezistenţa fizică, cât şi arsenalul bogat permiţându-i să supravieţuiască acestor întâlniri fără mari bătăi de cap. Şi totuşi, acest element se bate cap în cap cu momentele emoţionante pe care jocul încearcă să le evoce: Blazkowicz devine de-a dreptul penibil atunci când jeleşte moartea unui camarad, în condiţiile în care el însuşi tocmai a ucis câteva sute de purtători de svastică cu doar câteva momente înainte. Şi, din păcate, jocul este plin de astfel de scene stânjenitoare.

ID TECH 5 SAU PLUTONUL DE EXECUŢIE

Am înţeles, în ciuda unor mici sughiţuri, Wolfenstein: The New Order este fix jocul pe care-l aşteptam, cu acţiune la kilogram, cu organele interne ale naziştilor împrăştiate pe toţi pereţii şi cu un erou atât de şmecher şi stăpân pe sine încât l-ar face invidios şi pe Duke Nukem. Şi totuşi, toate acestea sunt trase în jos de latura tehnică a jocului, de departe cel mai nereuşit aspect al lui Wolfenstein: The New Order. Discuţia trebuie pornită de la motorul grafic din spatele jocului: id Tech 5, tehnologie dezvoltată de id Software pentru RAGE şi apoi împrumutată şi celorlalţi partneri aflaţi sub umbrela celor de la Bethesda. Dacă la RAGE am putut înţelege că aveam parte de un engine nou, imatur, ale cărui probleme speram că urmează să fie rezolvate, la Wolfenstein: The New Order nu mai există nicio scuză.

Pentru cei care nu ştiu, id Tech 5 are la bază o tehnică numită virtual texturing (evoluţie a mai vechiului MegaTexture folosit în Quake Wars: Enemy Territory), care permite texturarea întregului nivel cu ajutorul unei singure texturi imense (metoda ce avatajează artiştii, ce pot „decora” nivelurile fără a folosi texturi care se repetă). În teorie, această metodă se potriveşte de minune nivelurilor largi, cu spaţii deschise, cum erau văile şi deşerturile din RAGE. În schimb, folosirea acestor mega-texturi în spaţii închise (care predomină în nivelurile din Wolfenstein: The New Order) nu este o idee atât de bună, nivelul de detaliu oferit fiind nesatisfăcător (nu uitaţi că aceste texturi-gigant trebuie compresate pentru a putea încăpea în memoria plăcilor video).

Astfel, la fel ca în cazul lui RAGE, pregătiţi-vă să „admiraţi” texturi de rezoluţie scăzută, aplicate pe obiecte extrem de apropiate punctului de vedere al jucătorului, precum şi, mult mai grav, artefacte cauzate de compresia agresivă a mega-texturilor (închipuiţi-vă o imagine comprimată JPEG cu opţiunile de calitate setate foarte jos). Să zicem doar că, în unele momente, impresia lăsată nu se potriveşte deloc cu un joc lansat în anul 2014.

Mai mult, procesul de încărcare a porţiunilor de textură de care este nevoie într-o anumită scenă este accelerat hardware doar în cazul plăcilor video NVIDIA. În rest, această sarcină cade pe umerii procesorului (de unde şi cerinţele un pic exagerate ce menţionează un Intel Core i7 drept specificaţie minimă). Consecinţe? În primul rând, la mişcările bruşte de mouse poţi observa, dacă eşti atent, cum texturile se încarcă chiar în faţa propriilor ochi. În al doilea rând, framerate-ul variază deranjant, mai ales în prima parte a jocului.

Spre exemplu, pe un sistem format din procesor AMD FX 8350 cu opt nuclee tactate la 4GHz, placă video AMD Radeon R9 270X cu 2GB memorie video şi 8GB de memorie RAM, framerate-ul oscilează între 30 şi 60 FPS (limita maximă impusă de producători), la o rezoluţie de 1920×1200, folosind setările de calitate High (de ce nu avem acces şi la Ultra doar MachineGames ştie). Inutil să adaug că performanţa este jenantă pentru un asemenea PC, aflat cu mult peste specificaţiile unui PS4 sau Xbox One (console pe care The New Order funcţionează cu un framerate constant de 60 FPS).

Ce-i drept, în a doua jumătate a poveştii, framerate-ul se stabilizează la o valoare apropiată de limita maximă permisă, neafectând atât de mult jucabilitatea. În schimb, în secvenţele cinematice redate cu ajutorul engine-ului (există şi scene preînregistrate), avem parte de un veritabil film asiatic cu dublările vocilor complet decalate faţă de acţiunile de pe ecran. Noroc cu subtitrările că altfel nu se întelegea mare lucru. Toate acestea în condiţiile în care Wolfenstein: The New Order „măsoară” mult peste 40GB, dintre care doar vreo trei sferturi se instalează de pe discuri, pentru restul fiind nevoie de o conexiune stabilă la Internet.

SPIRITUL TRĂIEŞTE, CORPUL AR TREBUI SĂ MOARĂ

După cum o spune şi subtitlul de mai sus, spiritul de shooter clasic trăieşte în Wolfenstein: The New Order, jocul celor de la MachineGames fiind poate una dintre cele mai evidente reuşite în domeniu. Din păcate, nu pot recomanda cu toată inima acest joc (poate doar în cazul în care doriţi să-l achiziţionaţi pentru PS4 sau Xbox One) tocmai din cauza motorului său grafic.

id Tech 5 este o tehnologie prost optimizată, deloc arătoasă şi depăşită din mai toate punctele de vedere de ofertele venite din partea concurenţilor. Dezvoltarea acesteia va stagna (John Carmack nu se mai află în rândurile celor de la id Software), o părere personală de moment fiind că Bethesda, prin folosirea acestui engine, se încăpăţânează să diminueze potenţialul tuturor jocurilor viitoare bazate pe id Tech 5. Wolfenstein: The New Order ar fi putut fi un pachet complet şi absolut satisfăcător dăcă ar fi avut sub capotă ceva gen Unreal Engine sau CryEngine.