Bound by Flame Review: mai mult tăciune decât flăcări

Între două titluri AAA mai aşteptate, gamerii păţesc aidoma domnişoarelor care stau în faţa dulapului plin de haine şi se plâng că nu au ce îmbrăca. Noi, deşi poate avem lista de jocuri Steam plină de titluri achiziţionate cu gândul că le vom juca la un moment dat şi în timp ce pe birou zac jocuri începute dar neterminate, ne plângem că nu avem ce juca. Astfel, mânaţi de dorinţa de a butona ceva nou, ne îndreptăm către rafturile magazinelor pentru a găsi un joc, care poate ne-a scăpat sau care poate nu a fost atât de promovat încât să-l remarcăm. Câteodată avem noroc şi găsim în „coşul cu reduceri” nişte titluri, care nu au şanse să intre în istoria jocurilor video, dar care sunt distractive şi care pot oferi nişte ore de satisfacţie. În alte cazuri dăm peste dude care nu merită nici măcar preţul discului pe care au fost inscripţionate.

După sute de linii de conversaţii în care înjurăturile au fost folosite pe post de semne de punctuaţie, după vărsarea a hectolitri de sânge, după cuvinte de „pomană” din cauza sistemului de luptă şi în urma unor surprize plăcute, nu aş numi Bound by Flame un joc AAA. Mai degrabă o încercare de pe drumul care duce spre cea mai dezbătută şi mai râvnită categorie de jocuri. Întrebarea e cât de reuşită este această încercare.

Dezvoltat de studioul Spiders şi publicat de Focus Home Interactive (nume „grele”, cu rezonanţă, cunoscute de fiecare gamer) Bound by Flame se vrea un RPG adaptat zilelor moderne şi conceput să fie accesibil atât publicului care preferă consolele, cât şi celor care nu vor să renunţe la cuplul tastatură şi mouse. Cei familiarizaţi cu acest gen de jocuri vor simţi un puternic sentiment de déjà vu imediat ce fac primii paşi în lumea lui Vertiel. Inspirat de jocuri precum Dragon Age sau Kingdom of Amalur, Bound by Flame spune povestea unui mercenar, care se implică fără voia sa în salvarea lumii din ghearele maleficilor vrăjitori numiţi The Ice Lords. Făcând parte din gruparea mercenarilor Freeborn Blades, angajaţi de oamenii cu ştiinţă de carte care s-au autointitulat The Red Scribes, sarcina ta este să contribui la protecţia acestor erudiţi în timp ce duc la bun sfârşit un ritual mistic într-un templu uitat până şi de zei. După cum bănuieşti deja, avem de-a face cu mai multe facţiuni, fiecare dintre ele ştiind mai bine cum să salveze lumea, fiecare având propriile scopuri ascunse şi fiecare intrigă fiind prezentată cum nu se poate mai previzibil. Cum socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, mercenarul cel voinic ajunge să fie posedat de un demon. Aşa porneşte aventura generică din Bound by Flame, care oferă destulă intrigă şi diveristate, pe lângă numeroase probleme, încât să umple vreo 25-30 de ore de joc. Prima şi cea mai evidentă problemă apare încă de la crearea personajului. Indiferent dacă alegi un reprezentant al sexului frumos sau o ceafă lată şi indiferent de botezul pe care i-l atribui prin tastatură, el sau ea se va numi Vulcan pe tot parcursul jocului. Acesta e un nume potrivit având în vedere temperamentul mercenarului, care ni se vrea zugrăvit ca un tip cu adevărat dur şi masculin prin debitul de înjurături pe metru pătrat. Dar ce rost mai are să poţi să-ţi denumeşti avatarul Tanţa sau Dorel dacă întreg Vertielul te va striga numai Vulcan?

Nu am probleme cu limbajul colorat, dar abundenţa cu care este folosit în joc este deja comică şi rezultatul final este invers celui dorit. În general, conversaţiile din joc sunt stângace şi încearcă să întărească nişte stereotipuri precum mercenarii duri şi grei de cap sau cărturarii sclifosiţi şi însetaţi de putere. Există însă şi nişte momente simpatice, producătorii ascunzând mai multe referinţe la jocuri celebre. La înfruntarea boss-ului trimis de Ice Lords pentru a distruge eroii ascunşi în Valvenor, un sat ascuns în mijlocul unei mlaştini care aduce mai degrabă a junglă, vei auzi cuvinte care reiterează nevoia lui Duke Nukem de a mesteca gumă şi de a tăbăci funduri. În general, misiunile secundare sunt destul de variate şi oferă o distracţie plăcută de la firul epic principal. Atât quest-urile principale, cât şi cele secundare, suferă de momente de inspiraţie ingenuă, cât şi de clipe de un plictis teribil. Majoritatea misiunilor care îţi vor fi încredinţate urmează formulele clasice de tipul du-te şi măcelăreşte tot ce mişcă în zonă, adună ciuperci pentru o poţiune magică care să ne ridice moralul, investighează ce face vecina şi, mai ales cu cine, sau găseşte-l pe asistentul subnutrit fizic şi psihic.

De-a lungul desfăşurării firului epic, vei putea să înrolezi ajutorul a cinci tovarăşi de arme, fiecare fiind complementar unuia dintre stilurile de luptă pe care le poţi aborda. În anumite momente party-ul tău de doi se va extinde cu câte un membru pentru a da de cap vreunui side quest, dar aceste „ménage à trois” sunt destul de rare. În pofida faptului că producătorii nu au creat personaje foarte originale şi nici nu au dezvoltat personalităţile acestora dincolo de anumite clişee, este o surpriză plăcută să vezi că ei reacţionează la acţiunile tale şi că deciziile tale au consecinţe. Pe lângă faptul că poţi dezvolta relaţii amoroase cu ei, dacă nu sunt de acord cu acţiunile tale, companionii tăi nu doar că vor înainta „cererea de divorţ”, dar există toate şansele să se întoarcă împotriva ta. E o briză plăcută să simţi greutatea acţiunilor tale şi să vezi că acestea afectează în mod serios felul în care decurge povestea.

Din punct de vedere moral ai două căi în faţă: cea fără scrupule în care setea de putere ţi se urcă la cap sau cărarea dreaptă care presupune ajutarea semenilor şi căutarea binelui. Acestea sunt exprimate cel mai bine în lupta pentru control dintre Vulcan şi demonul care a devenit colocatar al corpului său. Dacă te laşi corupt de promisiunile înşelătoare ale acestei entităţi misterioase vei dobândi mai multă putere, dar vei deveni încet, dar sigur, o marionetă în carne şi oase. În plus, alegerile care favorizează scopurile demonului aduc după ele şi o transformare fizică care te afectează atât din punct de vedere al reacţiei personajelor din jur, cât şi din punct de vedere al echipamentelor folosite. Adevărul e că este cam greu să porţi coif când fruntea îţi este ornată cu două coarne de bovină binecrescute.

Că tot am ajuns la capitol echipamente, trebuie să spunem că avem de-a face cu un action RPG care are şi părţi bune şi părţi rele. Inventarul limitat de greutatea obiectelor cărate se poate manipula uşor şi care oferă informaţii clare despre avantajele fiecărei arme sau armuri. În concordanţă cu formarea ta ca mercenar echipamentul tău se compune dintr-o spadă invidiată şi de Făt Frumos, o pereche de pumnale furate parcă de la Legolas, o arbaletă care seamănă cu o jucărie de copil, o armură moştenită, o pereche de mănuşi second hand, o pereche de cizme tăbăcite şi un coif fără găuri pentru coarne. Diferitele arme şi armuri găsite pe cadavre, ascunse în cioturi sau cumpărate de la negustori, vin la pachet cu bonusuri precum rezistenţa la otrăvuri sau o şansă mai sporită de a-ţi doborî adversarii. Atributele armelor pot fi îmbunătăţite prin sistemul de crafting al jocului, practic şi simplu de folosit. În principiu, obiectele echipabile din joc au slot-uri pentru care poţi făuri diferite adaosuri magice care cresc puterea de atac sau îmbunătăţesc rezistenţa la atacurile fizice ori magice. Aceste adaosuri pot fi refolosite în alte arme, iar dacă un obiect echipabil devine inutil, poţi să-l vinzi la comercianţi sau să-l descompui pentru a obţine materii prime. Producătorii nu s-au supracomplicat incluzând doar un număr limitat de ingrediente care pot fi folosite pentru a crafta obiecte utile precum upgrade-urile pentru echipamente, săgeţi, capcane sau poţiuni. Întreg sistemul pare redus la minimul necesar de utilitate, pentru a nu deveni o bătaie de cap în plus.

Capcanele pot părea un deranj la început, dar sunt necesare pentru a obţine izbânda în confruntările cu oponenţii. Sistemul de luptă este unul ceva mai complicat, bazat pe atac, pararea loviturilor adverse şi contraatac. Sistemul pare adesea stângaci, în special din cauza atacurilor adverse care nu pot fi parate şi din faţa cărora ar trebui să te fereşti. Această acţiune este disponibilă însă doar în cadrul unuia dintre cele trei stiluri de luptă oferite de joc, botezat Ranger. Spre deosebire de aşteptări, abilităţile clasei Ranger nu se învârt în jurul arcurilor sau arbaletelor, ci a celor două pumnale din dotare. Warrior include abilităţi care se leagă de mânuirea spadei, în timp ce Pyromancer permite accesul la abilităţi magice devastatoare. În teorie stilurile de luptă sunt completate de companioni. Astfel, dacă alegi magia cel mai bine e să-l iei cu tine pe Randval sau pe Mathras, atât cavalerul, cât şi colecţia ambulantă de oase fiind pricepuţi la lupta corp la corp. Dacă preferi o abordare mai directă, în care să-ţi căsăpeşti oponenţii, se vor dovedi utile abilităţile magice ale lui Sybil sau Edwen, prima fiind specializată pe vindecare, în timp ce a doua pe blesteme. Rhelmar e elful bun la toate, care poate trage cu arcul, dar se descurcă şi cu pumnalele. Teoria este distrusă însă de practică, AI-ul fiind atât de discret încât parcă lipseşte cu desăvârşire. Cel mai bun exemplu poate fi momentul în care realizezi că tu eşti implicat în luptă pe viaţă şi pe moarte, fiind înconjurat de schelete, în timp ce Edwen încearcă să-i încetinească cu o vrajă care îngheaţă solul în jurul ei… la 3 kilometri în spatele tău. Da, sistemul de luptă este obositor, greoi şi de multe ori îţi vine să pomeneşti întreg arborele genealogic al producătorilor. Totuşi, după luptele parcurse cu succes ai un sentiment de împlinire, mai ales dacă după o confruntare mai istovitoare creşti în nivel. Fiecare nivel nou aduce puncte care se pot investi în abilităţile celor trei stiluri de luptă descrise anterior, sau în atribute care ţin de explorare, de lupte sau de sistemul de crafting. Acestea din urmă îţi pot aduce bonusuri pentru a descoperi mai multe comori, îţi pot creşte punctele de viaţă sau rezervele magice.

Design-ul de nivel intră la categoria slăbiciuni ale jocului, producătorii încercând să gândească în 3D, dar uitând să-ţi dea şi indiciile necesare despre acest fapt. De multe ori te vei învârti debusolat încercând să găseşti cărarea arătată de mini map, până să realizezi că trebuie să escaladezi un zid care părea să facă parte din decor. Cu alte ocazii va trebui să ajungi în fundul unei peşteri şi să-l înconjori doar pentru a ajunge la un cufăr care ascunde nişte fâşii de piele şi câţiva galbeni. Explorarea este îngreunată şi de reapariţia oponenţilor, care pare să fie absolut aleatorie, fără să respecte vreun model logic. Singura salvare ar fi grafica şi stilul artistic, dar nici acestea nu sunt pe măsura aşteptărilor. Bound by Flame nu este urât, dar este departe de a fi un festin vizual. Optimizarea este la fel de subtilă ca AI-ul tovarăşilor, framerate-ul având scăderi bruşte fără vreun motiv evident. Lipsync-ul este la fel de catastrofal ca voice actingul, actorii fie eşuând lamentabil în a transmite vreo emoţie, fie transmiţând ceva total diferit faţă de context.

Astfel putem spune că locul lui Bound by Flame ar fi mai degrabă în „bargain bin”, pentru un preţ corect şi în lipsă de ceva mai bun, putând să ofere nişte ore de distracţie (la fel ca Rise of the Argonauts, dacă vă mai amintiţi de el). Jocul nu este un AAA şi nu ar trebui tratat sau monetizat ca atare. Dacă lăsăm la o parte aceste pretenţii, vom vedea că deşi are probleme, nu este un joc nefinisat sau făcut în grabă. Bound by Flame are momente şi momente, per ansamblu oferind o experienţă asemănătoare unui vin făcut la ţară: nici prea strălucit, dar nici poşircă.