Thief Review: hoţia în epoca modernă

Reboot-urile unor serii clasice au devenit o obişnuinţă în ziua de azi, Square Enix fiind unul dintre publisherii abonaţi la astfel de practici. Din fericire, precedentele încercări – Tomb Raider şi Deus Ex: Human Revolution (deşi acesta din urmă nu a fost tocmai un reboot) – s-au achitat cu brio de sarcini, resuscitând nişte serii intrate într-un relativ con de umbră. Aşadar, încurajat de succesul acestor jocuri, publisher-ul japonez a dat undă verde unui nou astfel de proiect – Thief, realizat de Eidos Montreal, aceeaşi echipă din spatele celui mai recent titlu Deus Ex.

Când vine vorba de reboot-ul unei serii faimoase, în ciuda aşteptărilor venite din partea fanilor cu vechime, noul titlu trebuie să fie ancorat în realitatea curentă, cu mecanici de joc şi mijloace de prezentare aduse în zilele noastre. Aşadar, încă de la apariţia precedentului Thief: Deadly Shadows, veteranii primelor două titluri Thief din serie s-au arătat nemulţumiţi de „consolizarea” seriei favorite. Dacă Deadly Shadows nu v-a plăcut din aceste motive, puteti ocoli încă de pe acum şi noul Thief.

În schimb, dacă sunteţi dispuşi să acceptaţi faptul că jocurile din ziua de azi nu mai pun un accent atât de pronunţat pe componenta „hardcore”, favorizând în schimb „experienţa cinematică”, ar trebui să aruncaţi o privire către noul Thief.

În contrast cu modul în care abordăm de obicei review-urilor, aş vrea să trecem cât mai rapid peste limitările gameplay-ului din noul Thief în comparaţie cu titlurile anterioare ale seriei. Dacă vechile Thief-uri puneau în prim plan explorarea şi încurajau furişarea, jocul produs de Eidos Montreal încearcă o abordare ceva mai „regizată”.

Firul acţiunii gândit de producători este condimentat cu unele elemente care încearcă să ofere o anumită doză de neliniaritate: multiple moduri de a aborda anumite situaţii (ale căror concluzii sunt însă de cele mai multe ori aceleaşi) sau unelte care pot facilita accesul la arii secrete sau rute alternative. Explorarea joacă un rol mult mai puţin important în imaginea de ansamblu a jocului din doua motive importante: în mod implicit, pe ecran este indicată poziţia următorului obiectiv, bâjbâirea şi cotrobăirea prin fiecare colţisor nemafiind necesare pentru a progresa; încăperile secrete bogate în pradă sunt cam singurele recompense pe care un „explorator înrăit” le poate primi în Thief.

Prada este automat convertită în aur, cu ajutorul căruia eroul îşi poate cumpăra echipament nou; ne întoarcem însă la ce afirmam mai devreme: aceste unelte pot deschide opţiuni noi, însă finalitatea misiunii sau soarta poveştii nu se schimbă în funcţie de acestea. Da, cei mai fanatici (sau chiar masochişti) au libertatea de a dezactiva numeroasele elemente ajutătoare ale jocului (cum ar fi indicatorul următorului obiectiv sau focusul, un mod alternativ de vedere care evidenţiază obiectele cu care se poate interacţiona), însă, per total, experienţa finală nu va diferi atât de mult. Dacă e sa făcem o comparaţie cu un titlu relativ recent, probabil că noul Thief se aseamănă cel mai mult cu Dishonored, gameplay-ul acestuia din urmă fiind totuşi ceva mai bine pus la punct.

Thief stă totuşi mai bine la anumite capitole decât cea mai noi creaţie a celor de la Arkane Studios. În primul rând, este vorba de ATMOSFERĂ. Da, am ales sa folosesc majuscule pentru a evidenţia cât de greu apasă feeling-ul emanat de acest titlu pe umerii jucătorului. Străzile sau canalele claustrofobice ale citadelei (The City), casele părăsite de locatarii ucişi de epidemia The Gloom, morga, cimitirul, ospiciul… Toate aceste locaţii te marchează într-un mod anume, mai ales dacă ai o anumită inclinaţie către horror-ul cu tentă lovecraftiană. Spre exemplu, în cel de-al cincilea capitol din noul Thief (vă las singuri să aflaţi despre ce e vorba), am trăit unele sentimente de frică şi nesiguranţă pe care cu greu le pot explica în cuvinte.

De asemenea, în ciuda caracterului său ceva mai nefinisat, Thief se laudă cu suficient conţinut, doar misiunile legate de povestea principală putând oferi aproximativ 14-15 ore de gameplay pentru jucătorii ceva mai răbdători şi curioşi. Adăugaţi la acestea şi zecile de misiuni secundare pe care le puteţi îndeplini pentru anumite personaje din citadelă, acestea traducându-se de cele mai multe ori prin „recuperarea” anumitor obiecte de valoare din unele părţi mai puţin accesibile ale oraşului.

Culmea este că, in ciuda experienţei regizate a jocului şi a duratei destul de mari, povestea din Thief nu prea reprezintă un motiv de laudă pentru producători. Pe parcursul campaniei, îşi fac apariţia numeroase elemente, unele dintre ele bine integrate, altele scoase din burtă, încercarea de a desluşi exact iţele aventurii hoţului Garrett fiind sortită eşecului. Sigur, un jucător răbdător poate căuta şi consulta toate ziarele şi notele presărate prin joc, acestea lămurind anumite aspecte legate de neclaritatea firului narativ. Chiar şi aşa, sfârşitul poveştii nu aduce răspunsurile dorite, secvenţa cinematică din finalul jocului făcându-mă să mă scarpin în cap şi să mă întreb care a fost scopul acestui capitol din viaţa lui Garrett.

Noul Thief este printre primele jocuri pe care am avut ocazia să le încercăm pe o consolă de nouă generaţie, reprezentanţii Square Enix în România oferindu-ne spre testare ediţia pentru PlayStation 4 a jocului. În mare, putem spune că am fost mulţumiţi de ceea ce are de oferit Thief din punct de vedere grafic, cu un mare plus la partea artistică. Când vine însă vorba de unele detalii de fineţe, cum ar fi rezoluţia anumitor texturi sau aspectul câtorva personaje, lucrurile nu stau la fel de bine.

Poate cele mai deranjante sunt sacadările şi desincronizările apărute în timpul anumitor secvenţe cinematice, performanţa în timpul gameplay-ului propriu-zis fiind totuşi satisfăcătoare pe toata durata jocului. În privinţa părţii audio, singurele lucruri pe care aş putea să le reproşez noului joc sunt anumite voci, un pic cam vioaie şi tinereşti în comparaţie cu personajele pe care le reprezintă.

Aşadar, noul Thief nu este în niciun caz un joc prost, însă nici atât de bun pe cât ar fi putut fi. Nivelul de libertate şi explorare oferit de predecesori nu este atins, iar „experienţa cinematică” nu ajută, fiind faultată serios de un fir narativ inconsistent. Totuşi, atmofera deosebită, stilul artistic şi durata de joc peste medie reuşesc să-i mai spele din păcate. Thief este un joc al constrastelor, pe care ar trebui să-l încerci pe propria piele pentru a decide dacă îţi place sau nu.