The Last of Us Review: emoţii şi gameplay la superlativ

În review-ul dedicat lui BioShock Infinite m-am plâns că, în ciuda atmosferei şi direcţiei artistice de excepţie, jocul celor de la Irrational Games dezamăgea în ceea ce priveşte gameplay-ul, mult prea îngrădit de convenţiile genului shooter. Mi-aş fi dorit un titlu care să scoată la iveală acelaşi tip de sentimente din jucător, oferind însă şi o sclipire în ceea ce priveşte gameplay-ul propriu-zis. Şi, în sfârşit, am dat şi peste acest joc: se numeşte The Last of Us.

The Last of Us este opera studioului Naughty Dog, aceeaşi echipă de producţie responsabilă pentru seria Jak and Daxter pentru PlayStation 2 şi pentru excelentele titluri Uncharted de pe PlayStation 3. În timp ce precedentele lor jocuri abordau subiecte oarecum relaxate, The Last of Us schimbă macazul, propunând un fir epic cât se poate de serios, cu puternice implicaţii emoţionale, dar şi cu o evidentă reliefare a naturii umane. Acest joc de lumini şi umbre a fost încercat într-o oarecare măsura şi de Assassin’s Creed III, cu rezultate mult mai modeste însă decât ceea ce întâlnim în The Last of Us.

Acţiunea are loc de această dată într-un viitor apropiat, omenirea fiind ameninţată de apariţia unei maladii necruţătoare. O bună parte a populaţiei de pe glob a căzut victimă unui parazit transmisibil prin spori, care, odată cu trecerea timpului, suprimă orice instinct uman, transformând purtătorul într-un soi de zombie. Supravieţuitorii s-au retras în zone de carantină, mult prea atent supravegheate de autorităţi. Această “atenţie” excesivă a dus la apariţia unei forţe de rezistenţă – “Fireflies”, hotărâtă să sfideze regulile în încercarea de a găsi un remediu împotriva infecţiei.

Aici intră în scena Joel, un contrabandist experimentat, pe umerii căruia cade o misiune deosebit de dificilă: transportul unei fetiţe (Ellie) în afara zonei de carantină din Boston şi predarea acesteia celei mai apropiate unităţi de Fireflies. Dezvoltarea relaţiilor dintre aceste personaje este realizată superb, uşoara antipatie reciprocă transformându-se, pe parcursul jocului, într-o puternică conexiune emoţională. Nu voi intra în detalii suplimentare, trebuie să parcurgeţi singuri călătoria lui Joel şi Ellie pentru a percepe corect evoluţia relaţiei dintre cele două personaje.

Vreau să mă întorc însă la argumentul pe care l-am adus la începutul acestui articol: gameplay-ul. Rareori mi-a fost dat să întâlnesc un joc cu reguli de gameplay atât de bine definite, însă, în acelaşi timp, permisive. Chiar dacă am amintit mai devreme cuvântul “zombie”, The Last of Us nu este tocmai stereotipul jocului cu morţi umblători. Nici pe departe. În primul rând, supravieţuitorii pe care Joel şi Ellie îi vor întâlni pe parcurs sunt cel puţin la fel de ameninţători precum infectaţii, cruzimea şi perversitatea umană amplificând gradul acestora de periculozitate.

În aceste condiţii, The Last of Us nu poate fi caracterizat drept parte a unui gen anume, împrumutând diferite elemente precum shooting-ul third person, stealth-ul, puzzle-urile, gestionarea inventarului şi crafting-ul pentru a crea o experienţă veritabilă de survival game. Să ne oprim un pic asupra infectaţilor pe care cei doi eroi îi vor întâlni de-a lungul călătoriei lor. Aceştia se împart în două mari categorii: runnerii şi clickerii.

Runnerii sunt fiinţe umane recent infectate, mai puţin rezistente, însă care îşi pot vedea şi urmări inamicii. Clickerii, în schimb, şi-au pierdut vederea în urma agravării condiţiei cauzate de parazit, dezvoltând însă un ţesut suplimentar ce le oferă rezistenţă sporită. Aceştia se bazează în exclusivitate pe auz.

Cu alte cuvinte, ai de înfruntat nişte monştri slabi, însă care te pot vedea şi urmări sau nişte oponenţi rezistenţi, de care te poţi feri însă dacă nu faci prea mult zgomot. Când vine vorba de lupta corp la corp, primii pot fi eliminaţi şi prin atacuri cu mâna goală, în timp ce pentru clickeri este nevoie de şişuri (ce pot fi fabricate din obiectele găsite prin mediul înconjurător) sau de arme melee (care devin inutilizabile după un număr anume de folosiri).

Ce te faci însă când şişurile, atât de importante pentru a te putea proteja de clickeri, joacă şi rolul de chei cu care pot fi deschise anumite uşi, în spatele cărora se găsesc tot felul de obiecte, dintre care unele folositoare? Ce te faci când eşti cu gloanţele pe sfârşite şi cu sănătatea “în pioneze”? O să alegi să foloseşti sistemul de crafting pentru a crea un health pack sau pentru a crea un cocktail molotov? The Last of Us te pune mai mereu în faţa unor asemenea alegeri, care adaugă un strat suplimentar de complexitate, absent din păcate din atât de multe alte jocuri.

Deşi este axat pe ideea de supravieţuire, The Last of Us nu este nedrept cu jucătorii, punând la dispoziţia acestora şi nişte opţiuni prin intermediul cărora îşi pot uşura munca. În primul rând este vorba despre “Listen Mode”, un mod de vizualizare prin intermediul căruia Joel poate localiza inamicii după auz. Astfel, poziţiile acestora sunt dezvăluite fără a avea nevoie să-i vezi direct. Însă nu va aşteptaţi la ceva similar cu detective mode din jocurile Batman. Listen Mode îşi respectă numele şi evidenţiază doar adversarii care fac zgomot. Astfel, tensiunea rămâne la cote înalte.

De asemenea, Joel îşi poate upgrada armele din inventar, precum şi propriile abilităţi. Şi aceste opţiuni sunt însă limitate (de colectarea atentă a anumitor resurse, precum şi de găsirea locurilor în care personajul poate să lucreze în linişte pentru a efectua îmbunătăţirile armelor). Toate aceste elemente cumulate definesc experienţa de joc din The Last of Us, jocul rezervând de asemenea şi unele surprize, pe care vă invit să le descoperiţi singuri.

Tot ce pot adăuga este că, în funcţie de stilul fiecăruia de joc şi perioada de timp alocată explorării şi găsirii obiectelor ascunse, campania din The Last of Us se poate întinde şi peste 15 ore de gameplay, o durată de joc foarte generoasă în comparaţie cu alte jocuri contemporane.

Nu lipseste nici multiplayer-ul, mai puţin impresionant însă decât campania single player din The Last of Us. Sunt puse la dispoziţie două moduri de joc, Supply Raid şi Survivors, ambele variaţiuni pe tema Team Deathmatch-ului 4 vs. 4. Diferenţa o face sistemul de level up, bazat pe acumularea de resurse: fiecare hartă are puncte indicate pe radar unde poţi găsi resurse. Acestea pot fi cheltuite chiar în timpul jocului propriu-zis pentru muniţie şi arme suplimentare sau pot fi salvate pentru sfârşit, unde sunt transformate în “experienţă”.

Există şi un meta-game legat de ţinerea în viaţă a unui grup de supravieţuitori cu ajutorul resurselor câştigate în luptă. Totuşi, experienţa oferită de multiplayer-ul din The Last of Us variază foarte mult în funcţie de grupul de jucători cu care eşti cuplat de matchmaking. Mulţi abordează jocul ca un simplu shooter, un accent exagerat fiind pus pe folosirea armelor cu lunetă, prea eficiente în cadrul hărţilor deschise. Cu alte cuvinte, The Last of Us trebuie jucat pentru single player, multiplayer-ul fiind doar un bonus pe care nu toţi îl vor gusta.

Din punct de vedere grafic, în ciuda eforturilor susţinute ale celor de la Naughty Dog, consola PlayStation 3 îşi arată totuşi vârsta. Deşi nu sunt probleme foarte mari, unele peisaje şi locaţii îşi pierd din strălucire din cauza unor texturi de rezoluţie slabă sau a lipsei de antialiasing. Din fericire, aceste lipsuri sunt contrabalansate de atenţia la detalii deosebită. În schimb, părţii sonore din The Last of Us nu-i poate fi reproşat nimic: vocile celor două personaje principale (Troy Baker în rolul lui Joel şi Ashley Johnson în rolul lui Ellie) sunt perfecte, întregind relaţia dintre cei doi eroi şi conferind jocului o atmosferă aparte.

Nu se pune problema ca The Last of Us să nu primească recomandarea noastră. Chiar dacă multiplayer-ul nu este pentru toată lumea, povestea, încărcătura emoţională şi gameplay-ul echilibrat al campaniei sunt suficiente pentru a ridica creaţia a celor de la Naughty Dog la rangul de cel mai reuşit joc al anului 2013.