Dishonored Review: libertate cu termen redus

În ultima vreme, atunci când vorbim de jocuri ce folosesc o perspectivă la persoana întâi, automat gândul ne zboară la shootere, la culoare restrictive şi zeci de inamici ce trebuie doborâţi, unul câte unul, fără prea mare efort intelectual. Şi totuşi, din când în când, mai apare şi câte un titlu first person ce nu implică neapărat ciuruirea de talibani sau soldaţi nemţi, şi care, în ciuda aparenţelor, oferă o libertate de mişcare şi alegere peste medie. Un astfel de joc este Dishonored.

Creaţie a celor de la Arkane Studios (Arx Fatalis, Dark Messiah of Might and Magic), Dishonored îşi propune să exploreze cărări mai puţin bătătorite, reunind sub un singur acoperiş elemente caracteristice genului shooter, o doză serioasă de stealth, dialoguri şi alegeri ce pot influenţa desfăşurarea jocului, precum şi deznodământul poveştii.

Şi dacă tot a venit vorba de poveste, figura centrală a acesteia este Corvo Attano, garda de corp personală a împărătesei din oraşul-stat Dunwall. Recent întors după o misiune diplomatică, Corvo este acuzat pe nedrept de uciderea împărătesei şi aruncat în închisoarea oraşului. Continuarea este previzibilă: pe parcursul jocului, eroul nostru va încerca să-şi dovedească nevinovăţia şi să răzbune moartea împărătesei. Şi, din păcate, în ciuda aşa-ziselor răsturnări de situaţie, firul narativ din Dishonored se bazează mult prea mult pe clişee, fiind extrem de previzibil.

Totuşi, povestea din Dishonored poate fi asemănată şi cu o tablă de şah pusă la dispoziţia jucătorului, manevrarea tuturor pieselor fiind lăsată aproape în întregime la latitudinea acestuia. Cu mici excepţii, fiecare mişcare a oricărei astfel de „piese” alterează desfăşurarea ulterioară a poveştii. O ţintă ucisă într-o anumită misiune te poate scuti de o întâlnire neplăcută mai târziu, o replică corect aleasă poate deschide rute noi de acces către un obiectiv periculos, iar diferenţele de abordare per ansamblu (acţiune sau stealth) pot duce la finaluri diferite.

De altfel, această libertate de alegere în privinţa modalităţilor prin intermediul cărora poţi atinge obiectivele propuse de joc este principalul atu al lui Dishonored. Acest sentiment este amplificat şi de uneltele şi vrăjile pe care Corvo le are la dispoziţie pe parcursul aventurii sale. Graţie sistemului de Dual Wielding, eroul din Dishonored poate purta fie două arme (letale sau nu), fie o armă şi o vrajă, acestea din urmă deblocându-se prin intermediul unui sistem ce implică colecţionarea runelor presărate prin niveluri.

Pentru un nivel suplimentar de profunzime, unele arme beneficiază de mai multe tipuri de muniţie (cu diferite efecte asupra inamicilor), existând de asemenea şi diferite upgrade-uri pe care Corvo le poate instala în schimbul banilor colectaţi pe parcursul misiunilor. Mai mult, chiar şi vrăjile şi abilităţile pasive pot fi îmbunătăţite, oferind astfel posibilităţile de a-l specializa pe Corvo într-un anumit domeniu sau, dimpotrivă, de a-i oferi cunoştinţe de bază într-o arie mai largă de „activităţi”.

Din păcate, lăsând la o parte avantajele aduse de numeroasele opţiuni de gameplay, campania din Dishonored este mult prea scurtă: cele nouă misiuni ale poveştii pot fi terminate în circa 10-12 ore, chiar şi atunci când alegi calea ceva mai anevoioasă a furişării. Jocul nu beneficiază de niciun fel de componentă multiplayer, singura opţiune pe care o ai pentru a mai stoarce ceva timp de joc din Dishonored fiind reluarea campaniei cu un alt stil de gameplay. Dezamăgitor, mai ales în condiţiile în care titluri asemănătoare (Deus Ex: Human Revolution) oferă cel puţin dublul orelor de joc din Dishonored.

Ce pierde însă la capitolul durată de joc, Dishonored recuperează la impresia artistică. Jocul celor de la Arkane Studios este construit folosind Unreal Engine 3, însă nu detaliile de natură tehnică scot Dishonored în evidenţă.

Producătorii nu au făcut un secret din faptul că Dunwall are la bază Londra anilor 1600, iar acest lucru este evident în mai toate nivelurile jocului. Dishonored lasă impresia unui tablou în mişcare, fapt amplificat şi de texturile realizate în stilul picturilor în ulei sau de fizionomiile exagerate ale personajelor din joc. Nu în ultimul rând, influenţa lui Viktor Antonov (acelaşi designer responsabil pentru „aspectul” lui Half-Life 2) este mai mult decat evidentă, peisajele şi clădirile din Dishonored purtând aceeaşi amprentă a măreţiei decăzute caracteristică titlului celor de la Valve.

Dishonored avea un potenţial imens: ambianţa vizuală şi numeroasele posibilităţi de abordare a gameplay-ului ar fi putut deschide drumul către un nou titlu de calibrul clasicelor de Deus Ex sau Vampire The Masquerade: Bloodlines. Din păcate, campania foarte scurtă şi povestea mult prea previzibilă împiedică jocul celor de la Arkane Studios să atingă aceste culmi. În concluzie, nu ar trebui să rataţi Dishonored, însă ar fi recomandat să aşteptaţi scăderi de preţ (sau promoţii) înainte de a-l achiziţiona.