Of Orcs and Men Review: Când orcul nu e duşmanul

Cyanide este unul dintre acele studiouri care fac treaba doar pe jumătate. Oamenii ăia au idei bune, dar le pun în practică mai mult cum se nimereşte, nu aşa cum ar trebui şi ar merita. Poate nu se pricep îndeajuns de bine, poate nu au bani de mai mult sau de programatori mai buni… poate ar trăi pe o plajă exotică până la adânci bătrâneţi dacă doar şi-ar vinde ideile.

Până acolo însă, Of Orcs and Men intră în menţionata categorie a ideilor bune: câte jocuri îi au în prim plan pe orci şi goblini ca personaje pozitive, asuprite de rasa umană care vrea cu orice preţ să controleze teritorii şi să-i folosească pe „verzi” pe post de sclavi? Evident, orcii nu sunt mulţumiţi să slugărească, astfel că pun la cale un plan disperat să scape o dată pentru totdeauna de ameninţare.

Astfel intră în scenă cele două personaje, Styx şi Arkhail, ambii cu un background surprinzător: primul este probabil singurul goblin inteligent, articulat şi capabil să se strecoare nevăzut şi neauzit; cel de-al doilea este o brută uriaşă, care o ia razna când îl loveşte cineva şi a supravieţuit unor bătălii oribile contra oamenilor. Obligaţi să lucreze împreună, cei doi oferă jucătorului două stiluri de gameplay diferite, dar ambele necesare pentru a ajunge cu succes la finalul aventurii. Styx combină stealth-ul care îi permite să omoare inamici nedetectat cu lupta melee şi o eficienţă mult crescută când trage de la distanţă. Evident, ca un orc respectabil, Arkhail mânuieşte cu încredere sabia şi dă orbeşte în toate părţile când intră în transa de Rage.

Cheia succesului este să balansezi controlul celor două personaje în funcţie de situaţie şi să foloseşti sistemul tactic imaginat de cei de la Cyanide. Ai la dispoziţie trei „roţi” – atac, apărare, magie – din care poţi înlăntui mişcări pe care apoi eroul să le execute unele după altele. Când intri în aceste meniuri, acţiunea este foarte mult încetinită (dar nu e o pauză activă reală) şi poţi folosi ca alternativă tastele setate pentru diverse tipuri de lovituri sau de retrageri defensive.

Pe măsură ce înaintezi în cele circa 20 de ore de acţiune, personajele cresc în nivel şi îşi îmbunătăţesc abilităţile, în plus fiind capabili să poarte tot felul de piese de echipament. Din păcate, aceste opţiuni sunt limitate, nu găseşti mare lucru în materie de arme şi armuri pe parcusul jocului, aşa că nici nu prea ai ce vinde. Cum sistemul de comerţ este bazat pe puncte de comerţ (adică dacă vinzi ceva), nu prea ai cu ce cumpăra dacă nu găseşti nimic în jurul tău pe post de loot.

Mai mult, hărţile sunt de o motonie îngrozitoare, practic coridoare (fie ele exterioare sau interioare) prin care înaintezi, te lupţi, mai înaintezi puţin şi iar te lupţi, obiectivul tău fiind inevitabil în celălalt capăt al nivelului. Mai apar şi unele misiuni secundare, iar dialogurile vin cu opţiuni care, alese bine, te pot scuti de o luptă dificilă. De altfel, conversaţiile dintre cele două personaje sunt chiar simpatice, eroii fiind cum nu se poate mai diferiţi în abordări.

Inamicii nu suferă de inteligenţă, soldaţii care trec pe lângă cadavrul unui coechipier nici nu clipesc, ca să nu mai discutăm de alarmarea garnizoanei. Atacurile se limitează la a sări pe tine, în timp ce arbaletierii sau arcaşii doar stau şi trag (eventual de undeva de sus) fără a se retrage dacă te apropii prea mult. Aceeaşi inconsistenţă se remarcă şi din punct de vedere grafic – dacă orcii sunt realizaţi detaliat şi chiar dau senzaţia de brute, figurile oamenilor nu au nimic special şi nu deosebeşti un soldat de altul.

Pentru cei care aşteptau un RPG în stilul The Elder Scrolls V: Skyrim sau opţiunile din Dishonored, luaţi-vă gândul. Ideile sunt bune, dar Of Orcs and Men este cam pe jumătate realizat. Sistemul tactic de luptă ori îţi place de la început, ori îl urăşti şi va trebui să suporţi limitările de spaţiu şi de opţiuni de echipament.