Torchlight 2 Review: din cafteală în cafteală spre victoria finală

Dacă nu-ţi plac paianjenii şi gândacii, nu citi mai departe. Dacă îţi plac boşii uriaşi, loot-ul cu tonele şi o poveste decentă, continuă cu încredere lectura. Torchlight II vine să se pună de-a curmezişul faimei lui Diablo III, ba chiar şi câştigă la unele capitole. Părerea mea.

Chiar dacă nu extrem de detaliată sau remarcabilă prin originalitate, povestea nu lipseşte din Torhclight II, încă o dată Alchimistul pornind la luptă contra epidemiei din primul joc. Ideile lui sunt însa puţin diferite, ceea ce te face pe tine, personajul, să porneşti în căutarea rezolvării diverselor misiuni răspândite pe parcurusul a patru acte. Iar acum ai la dispoziţie şi patru zone diferite, fiecare cu oraşul ei şi privelişti variate, de la jungla luxuriantă la deşertul aproape pustiu şi de la mlaştini la subterane mişunând de tot felul de creaturi monstruoase.

Evident, ca în orice RPG respectabil, primeşti tot felul de misiuni de la NPC-uri (cele legate de povestea principală au şi voci), iar cele secundare ai face bine să le termini înainte de a părăsi o anume zonă (dacă revii mai târziu, totul se resetează şi munceşti de două ori pe un loc cam degeaba). Tot la fel, ai de ales dintre patru clase în construirea eroului ideal: Outlander (lupte de la distanţă), Engineer (arme lente, dar cu damage mare), Embermage (stăpânul celor patru elemente) şi Berserker (un fel de barbar dus cu pluta, posedat de un lup şi furios peste măsură în melee).

Infiferent de clasa preferată, opţiunile din arborele de abilităţi sunt variate şi singurul regret e că nu poţi duce la maximum tot ce ai dori. Mai mult, limitările de clasă se limitează la un număr foarte mic de obiecte din cantităţile extrem de generoase împraştiate peste tot. Aşa cum era de aşteptat, avem coduri de culori (gri pentru banalităţi, portocaliu pentru unic, mov pentru seturi, verde sau albastru), dar şi mult prea multe seturi şi obiecte rare sau unice ca să le valorizezi cu adevărat pe cele din urmă.

Luptele sunt un festival de culoare şi haos generalizat (cu atât mai mult când joci în multiplayer) la care participă cu mult succes şi animalul de companie. Fie că vrei pisică, şopârlă, câine sau o pasăre, însoţitorul tău joacă rol de ajutor armat, dar şi de cărăuş ca să îl trimiţi în oraş să vândă obiectele în plus şi să-ti aducă scroll-uri şi poţiuni înapoi.

Monştrii excelează în cantitate şi apar din toate colţurile, din copaci, din vizuini şi din mlaştini, se teleportează sau zboară, sar pe tine cu ciocanul sau pur şi simplu te aruncă cât colo cu fundul de pământ. Evident, nici tu n-ar trebui sa stai degeaba pentru că jocul nu duce nici pe departe lipsă de topoare, săbii, ciocane, arcuri sau tot felul de puşti ce pot fi combinate în toate felurile.

Partea vizuală păstrează design-ul cartoony, aproape copilăresc, dar de ajuns de detaliat şi cu efecte colorate care să bucure sufletul şi ochiul la vederea măcelului generalizat. Coloana sonoră trage foarte mult spre Diablo, dar are marele avantaj de a fi fost distribuită gratuit, pe lângă faptul că Torchlight II costă doar 19 euro. La pachet mai vine şi un multiplayer cooperativ în şase, în LAN sau online, în cadrul căruia monştrii se scalează în funcţie de numărul de participanţi la luptă. E drept, mai sunt unele opţiuni cam stângaci realizate (nu poţi vedea serverul înante să-l alegi sau ai o fereastră de schimb de obiecte dedicată, pe lângă cea de chat), dar măcar loot-ul este individual, astfel că nu rişti să fii furat de vreun jucător mai tupeist.

Evident, Torchlight II nu e perfect. Dar are acel ceva care cred că lipseşte din Diablo III, care m-a făcut să bifez modul Harcore şi să nu-mi pese că în momentul ăla moartea era definitivă dacă făceam o greşeală cât de mică. Probabil că nu va câştiga vreun titlu de RPG al anului, dar a câştigat în mod sigur multe inimi de jucători.