Dark Souls: Prepare to Die Edition Review: Mori, măh! Tu n-auzi, mori!

Demon’s Souls a apărut prin 2009, apoi a venit Dark Souls… oriunde numai pe PC nu. După multe urlete, cereri, proteste şi petiţii, ediţia de PC ne vizitează în toată splendoarea sa asasină. Şi avertismentul din titlu nu e acolo degeaba: pregăteşte-te să mori. Mult. Din greu. De 10 ori în 15 minute. Şi, la fel, pregăteşte-te să te întorci de 11 ori şi să reuşeşti până la urmă pentru că Dark Souls are un talent bizar de a provoca.

Evident, povestea medievală te pune într-o lume în afara spaţiului si timpului, populată de monştri aproape de neimaginat şi de câţiva alţi supravieţuitori cu care poţi să te înţelegi sau să-i omori, jocului nu-i pasă. Depinde ce vrei tu, dacă mai vreo fărâmă de umanitate în tine, aşa descărnat şi roşu.

Nici 10 minute n-au trecut şi deja mori; Dark Souls nu dă doi bani pe ideea de tutorial, deşi primele momente joacă rol de aşa ceva. Dar când dai peste un gardian monstruos de vreo 10 ori mai mare ca tine… îţi cam cauţi rapid pantalonii maro şi o iei la goană spre uşa din capătul opus al sălii. Ajungi să te bucuri enorm când spargi capul unui zombie cu o măciucă, dar şi când reuşeşti să scapi de un şobolan crescut cu resturi radioactive numai ca să dai peste o haită de lupi nehaliţi.

În mod cert, jucătorii care se aşteaptă să aibă parte de o portare simplistă, trei lovituri şi un zâmbet pot de pe acum să facă stânga împrejur. În Dark Souls fiecare armă are stilul ei de luptă şi de fiecare dată trebuie să te adaptezi, să înveţi cum se omoară fiecare monstru, cum să nu te arunci cu capul înainte, să laşi inamicii să se lupte între ei dacă e cazul sau să-i atragi în colţuri unde spatele îţi e în siguranţă.

În afară de portarea integrală, versiunea de PC are avantajul de a include trei zone noi, unde cei care ajung atât de departe vor avea ce omorî – Royal Woods, asemănătoare cu o altă zonă, Darkroot Garden; Oolacile Township te pune să escaladezi turnuri infinite, în timp ce Chasm of the Abyss este exact pustiul periculos pe care îl sugerează numele său.

Suprinzător, Dark Souls are şi o componentă online, unde jucătorii îşi pot lăsa mesaje scrie pe jos, acestea apărând aleatoriu în joc. Avertismentele sau pur şi simplu glumele pot să-ţi ridice părul pe spinare de-a binelea, în timp ce multiplayer-ul clasic te pune faţă în faţă cu fantome. De fapt ceilalţi jucători, hotărâţi să te omoare sau să te ajute, în funcţie de scopurile fiecăruia…

Controller. Gamepad. Fără un asemenea obiect, nu o să rezistaţi nici jumătate de oră. Dacă jocul în sine este extraordinar, dificil până la frustrare şi în acelaşi timp provocator, controlul este oribil. Camera se blochează şi se aruncă în toate direcţiile, indicaţiile de pe ecran rămân pentru controller chiar dacă nu ai aşa ceva, iar tastele, deşi mapate, au refuzat să funcţioneze în vreun fel cu excepţia celor de mişcare şi a atacurilor. Nu e tocmai plăcut să te trezeşti că nu poţi nici măcar accesa inventarul sau să închizi jocul pe o cale normală. Cu un controller însă, eşti într-o altă lume, unde trigger-ele progresive fac din învârtirea unei săbii un spectacol care şterge cu buretele toate momentele în care ai murit (din vina ta, că nu eşti Rambo cu mitraliera, ci doar un amărât de om – sau alte rase, nu contează).

E greu să ai o coerenţă când vine vorba de Dark Souls – începe puţin ca Lord of Rings, continuă fioros şi se termină pe măsură, dar jucătorii fără răbdare şi abilităţi îl vor arunca imediat la coş. Nu e corect, e un joc care nu trebuie să moară.